artifici(RE)alitate

Constatări fără derogări

De luni, devenite între timp ani, citesc, aud, văd și compătimesc foarte mulți oameni care s-au pierdut în tinerețea lor. Au între 15 si 35 de ani, merg la petreceri și beau băuturi tari, urcă pe munte și merg la teatru, urmăresc gale de box și se plimbă cu bicicletele în parc, poate râd la film și își sărută iubita sau iubitul pe frunte când sunt ei în clipele lor de intimitate (sper, nu pe mijlocul drumului...), dar cu toate acestea, cu toate aceste clipe, cu toate aceste momente și amintiri de neuitat pe care le crează prin diferite mijloace, tuturor le lipsește ceva.

Și nu, nu e vorba de bani, că ăștia ne lipsesc tuturor, dacă e să o luăm așa, că fiecare vrem mai mult, fiecare vrem mai bine...în fine, nu mă rezum la bani, că asta ar însemna să fiu superficial (acuma nu că nu aș avea doza mea, dar nu vreau să știți voi, sîc!).

Este o lipsă generalizată de scop. De ideal și de puritate a unui ideal frumos. Nu, nu e bine să idealizezi un om, un sentiment sau o idee, astea pot duce la schisme majore în viață, între oameni și în lume în general. Vorbesc de ceva intrinsec. Pentru ei.

În jur, un fiasco total

Ne-au îndoit de la trei sferturi în toată media: război, lipsuri, joburi puține, bani deloc, prea puțini indivizi care să reprezinte încredere în orice domeniu, contradicții peste contradicții.

Pe partea cealaltă, unde citești un articol, asculți o melodie sau te uiți la o emisiune...dramă, tati, dramă ca la balamuc. Dragoste neîmplinită, toxicitate, disperare, oameni plânși, oameni care mint, oameni care sunt mințiți. Folosiți. Aruncați. Aruncați în față de niste producători, de niște compozitori, de niște regizori. Să sădească, să dezvolte și să crească o molimă. Umbra. Umbra care se depune peste suflete și minți. ”Îi lăsăm goi și apoi îi umplem cum vrem, îi umplem cum umplem sarmalele, doar că în loc de o carne gustoasă, umplem cu putregai și praf din drum.”

Feminismul toxic a ajuns la apogeu, iar femeile se complac în asta, căci simt că le avantajează. Se prezintă ” la donna perfetta” datorită frumuseții lor. Bine, sunteți frumoase... și mai ce?

Bărbații se prezintă ca șmecheri, combinatori, ”descurcăreți” și ... Și mai ce?

În societatea în care fetele se cred celebre că au 1.000 de like-uri pe Instagram și băieții cred că sunt întreținători de familie dacă au lovit speciala la ”Book of Ra” pe 10 lei mâna, responsabilitatea și constința pică în derizoriu, iar cantitatea de otravă din sânge, dependența de iluzii, devine o normalitate. Normal era și să îți permiți să îi comanzi soției tale ce să facă, în trecut, doar pentru că erai cel ce aduce banii în casă. Dar nu era chiar normal.

Metehnele vechi creează animozități noi, iar lipsa de educație a adâncit prăpastia dintre cele două sexe, acum fiecare încercând să monopolizeze la maximum, doar că în stil nou, rapid și riscant, ceea ce au fost învățați că trebuie făcut. Băieții vor să producă pentru a fi admirați, femeile vor să fie frumoase pentru a fi admirate. Toți se expun riscului, joacă totul pe o carte, riscă demnitate și își riscă viitorul pentru recompensa imediată.

2020+ - bani din crypto, bani din net, bani din piatră seacă

Se caută metode facile, să fim rapizi, să fim oportuniști, să fim ghiduși și să dăm lovitura, dar de fapt lovitura ne-o dăm nouă, cu Tesla-n ouă. Câștigul de azi, cel de mâine, cel de peste o lună și peste un an este instalarea dependenței, nevăzută, nesimțită, neluată în seamă, dragii mei domni. Doamnelor, modul în care vă expuneți va atrage privirile și admirația neconstructive ale unor indivizi care nu doresc decât să vă... mulțumească că existați. Iar în cazul în care ați preferat să prestați OnlyFans sau alte asemenea, vă anunț (desigur, subiectiv) că banii poate vor veni, dar va pleca o parte din așa numita și cântată în melodii apuse de demult: „demnitate”.

Ce vreau să spun, pe termen lung, superficialitatea asta de azi, lejeritatea și norocul...vor apune, lăsând loc pentru disperarea conștientizării lipsei de „mobil”, lipsei de afecțiune, lipsei de profunzime și lipsei de aptitudini reale. Zilele astea sunt interesante, totul se întâmplă rapid, caruselul este modern și urcarea este foarte exaltantă, dar sper să ne păzească pe toți sfânta divinitate de picajul și de întorsăturile care pot avea loc.

Și, la urma urmei...chiar contează?

Dacă astăzi suntem multumiți că am primit 10.000 de like-uri și am obținut 1.000 de euro din Tik-Tok conversând subiecte irelevante cu vreo altă vedetă de carton, un necunoscut fără un merit relevant și vreo fărâmă de expertiză într-un domeniu... ce facem mâine când internetul nu va mai fi ceea ce cunoaștem azi?

Existați pe aceste rețele pentru că vor alții și doar cu acordul lor. Existați pe internet pentru că internetul există. Eu scriu aici pentru că sunt lăsat să scriu. Dacă mâine ceva se cenzurează, am dreptul să îmi iau jucăriile și să plec, dar asta nu mă va face să fiu incomplet. Voi scrie pe foi, pe pereți, pe mașini și voi picta pe inimile celor dragi mie cele mai frumoase balade.

Dar dacă mâine internetul va fi altfel sau nu va mai fi...voi cine veți constata că sunteți, de fapt?

Eroii necunoscuți

 

    Trecând printr-o perioadă de tranziție din punct de vedere comportamental, fizic si psihic, momentan mi-am găsit alinarea în sport, nu știu cât mă va ține, dacă e un episod sau e o viitoare constantă, dar momentan, e ceva, dar nu asta-i ideea.

    Era doar o introducere, căci prin aceasta voiam să ajung la momentul la care am mers până pe litoral, la ziua unui prieten care a organizat ceva frumos, 3 zile de distracție, la mare (depărtare de casă), pentru oamenii importanți din viața lui (merci fram că mai adăugat în această listă!!!).

    Și cum nu doresc să mai consum alcool și îmi doresc mult să fac sport regulat (deși nu pare prea regulat la ce momente îmi mai găsesc și eu uneori) am zis să dau o tură de fugă pe plajă, cu tălpile goale, pe nisipul fin ca palma bunicului care muncește zi-lumină la câmp (adică nu prea fin, evident). Aveam o distanță pe care doream să o parcurg? Sigur că nu, mă gândeam că 4-5 km sunt arhisuficienți. N-a fost așa.

    Aici intră în scenă domnul acela care a venit până la mine și mi-a adresat o întrebare: „Alergați de plăcere?”. Sigur că asta făceam, așa că răspunsul nu a întârziat să apară. A mai urmat o întrebare: „V-ar deranja dacă am alerga împreună?”

    Evident că nu mă deranja. Când vine vorba de sport, pentru mine nu există bariere care să țină de vârstă sau educație. Nu există discriminare aici. Și am plecat. Și am alergat. Nu prea mult, nu prea puțin, dar fără să realizez, am alergat cea mai lungă tură dintr-o bucată pe care am alergat-o până acum.

    Ajunși pe undeva la vreo 3-4 stațiuni distanță, ne-am oprit, urmând să alergăm ulterior înapoi spre locul în care ne-am întâlnit.

    Lângă malul mării, am făcut cunoștință cu domnul Grigore Brad. În următoarele secunde am înțeles și de ce i-a venit atât de ușor să țină pasul. Nu era decât ultramaratonist, la cei 64 de ani ai săi. Cu nici o săptămână în urmă a obținut cea de-a 100-a medalie pentru terminarea unei curse.

    Frumos de specificat, mi-a spus că pentru el, cu toții facem parte din „CCCA” -  Clubul celor care aleargă. Atât de simplu, atât de cuprinzător.

 Și mereu o splendoare când cineva te ajută să aparții de ceva. Aparținem de prea puține și, deopotrivă, ne dorim să ne aparțină atât de multe...

    Aici am sesizat eu un fapt interesant în legătură cu acest domn admirabil: scopul. Cea de-a 100-a medalie nu era doar o medalie, era o medalie pentru câștigătorul locului I. Deși nu l-a interesat în special să câștige vreodată, de data asta a preferat să aștepte vreo 5-6 ore ceremonia de decernare. Pentru nepoții lui. „Dacă boșorogul ăsta poate, noi cum să nu putem, cred că își vor spune, îmi doresc să îi înspir, iar să își vadă bunicul pe podium va însemna ceva!”

    A început să cocheteze cu sportul la o vârstă înaintată. Mi-a povestit că prima competiție la care a participat în cadru organizat a fost la onorabila vârstă de 60 de ani, acum având 64. Deși există niște probleme de sănătate, sportul le diminuează, voința le ascunde și dorința de mai mult le face uneori să dispară cu totul. Metaforic, desigur, din păcate.

    Personal, n-am fost vreun vârf în vreun domeniu vreodată, deși am avut un noroc imens de a avea apropiați mult mai inteligenți, din punct de vedere al IQ-ului, cel puțin, decât mine. Și am văzut că talentul e important, prin intermediul cuiva. Altcineva mi-a demonstrat că munca asiduă poate să treacă și peste bariera asta, lucru care m-a ambiționat, pentru că talent nu am. Sunt lipsit de talent în multe activitați pe care le consider plăcute pentru mine.

    Acest domn mi-a arătat cum... cu muncă și dedicare poți ajunge să ai momentul tău. Momentul tău poate fi oricând. Acum sau în 20 de ani. Antrenament, determinare, concentrare. Și un scop. Un scop. Să fii eroul familiei tale mi se pare un scop nobil. Să le arăți tuturor ce poate face munca. Munca pentru ceva, pasiunea și sufletul pe care le depunem în fiecare picătură de sudoare care ne sleiește corpul.

    Cunosc oameni care s-au pierdut, oameni care nu s-au regăsit niciodată sau trepăduși care cred că ceea ce cunosc ei e adevărul adevărat. Eu unul mă perind printre unii și alții, observând și învățând. De viață învăț, mai greu de carte, că viața mi-a tot plăcut, cartea nu m-a pasionat prea mult niciodată. Am învățat că nu au multe lucruri rost, dar atunci când cred că l-am găsit pe ăla care nu e chiar degeaba, ar trebui să mă țin cu dinții de el.

    Disciplină. Disciplină. Disciplină. Ore, zile, nopți, săptămâni, luni, ani, decenii. Pentru un moment. Dar măcar va fi. Iar dacă nu va fi...o să vă spun atunci.

    Cei mai mulți eroi sunt necunoscuți, cele mai multe vieți au un sens pentru fiecare dintre cei care țin la ceva. Miliarde de povești nespuse, milioane de cuvinte care ar putea să ne bucure și să ne motiveze sufletele. De la oameni simpli, minunați, fără pretenții. Motivație pură venită din suflete simple.

    Printre miliarde de doze si chiștoace care zboară din miliarde de mâini zi de zi, mii de cuvinte lipsite de bun-simț sau sens care ies din guri de cetățeni ingrați și grobieni, totuși, omenia și respectul sunt aici, au rămas și vor rămâne. O vorbă bună, un exemplu pozitiv, o mângâiere pentru cei slabi, un moment de respiro pentru cei puternici, o fracțiune de paradis pentru noi toți.

    Mulțumesc, eroule necunoscut, pentru că ești eroul familiei tale și unul dintre eroii mei. Cândva sper să pot spune că am făcut măcar jumate. Pentru mine si pentru oamenii mei, care au fost, care sunt sau care vor fi ei.

    

                                     Și poate la rândul meu voi fi și eu un erou.

(Da, sigur că am acordul domnului pentru publicarea acestei poze, mi-a spus, când l-am întrebat, că este deschis mereu pentru nou și că nu este nici un fel de problemă!)

Un individ decent în vremuri indecente

 

Nu mă numesc nicicum, arăt precum nimeni altul dar sunt asemănător tuturor, educația mea este pe cât de aleasă, pe atât de precară, în același timp. De ce? Nu sunt un om, sunt doar un concept, sunt o noțiune exprimată de individul Avram, cel care mai scrie pe aici verzi și uscate. Nu sunt un adevăr irefutabil cum nu sunt nici o minciună sfruntată. Pentru fiecare sunt ceea ce fiecare întelege.

 

    Minunată dimineață, ora 08:00, mă trezesc din patul cel de toate zilele și intru pe Tik-Tok, Onlyfans, Snapchat, Instagram, Facebook, social media în general. Ce să vezi, copii care se zbenguie de colo colo pe melodii ciudate, femei care își arată trupul frumos și voluptuos sau nu, în mod obiectiv, pentru milioane de ochi, contra unei așa numite popularități, uneori contra unei sume.

    Trec peste aceste detalii cu înțelegere, este viața lor, fiecare persoană alege cum să trăiască și probabil știe ce e mai bine pentru ea. În viitor, consecințele apar pentru oricine, dacă alegerea nu a fost cea mai bună, la fel cum e posibil ca și cele mai bune rezultate să apară, dacă acestea sunt meritate. Nu am de ce judeca oamenii.

    Este ora 08:30, sunt la locul meu de munca, acela care este oricare, pentru că toate sunt la fel. La fel? Pentru că există și alți oameni aici. Aflu despre război, din discuțiile interminabile care au loc pe acolo, un război al unui nimeni contra nimănui, motive nenumărate care acoperă un scop deșart care peste 50 de ani o să fie doar un sfert de pagină din vreun manual. Nu emit păreri, deoarece nu cunosc politica internă sau externă a acelor state, nu cunosc, din punct de vedere istoric, relațiile existente de la un punct anume până în prezent, sunt absolut subiectiv, neputând să fiu echidistant. 

    Prefer să mă abțin, pentru că aceste discuții pe marginea unor subiecte pe care nu le cunosc nu îmi fac cinste și nu îmi aduc beneficii, nici mie, nici celorlalți colegi, sunt foarte sigur ca niciunei persoane, de fapt. Nu pierd timpul, nu emit păreri neavizate, nu dezinformez.

    La 10:00 a venit vestea cea mare, este pandemie în toată lumea. Va trebui ca în viața mea să primesc noi seturi de reguli, va trebui ca în existența mea să se strecoare noi opreliști. Nu, nu voi crede că totul e doar o mare mascaradă. Au murit oameni, oameni mor și vor mai muri din această cauză.

    Voi respecta măsurile impuse de niște persoane care au luat decizii pe baza științei, pentru că adevărul nu se află la mine care nu am pregătirea necesară să înteleg, cu siguranță se află la cei care de zeci de ani, poate, se zbat să afle, să știe, să fie adevărați specialiști în domeniu. Respect, nu blamez, nu înjur, nu dezinformez, nu discut discuții fără sens și fără fond, ar fi o pierdere de timp.

    În jurul orei 12:00, merg să achizitionez ceva de mâncare de la un magazin. Și entitățile au nevoie de hrană, spirituală, de principiu, dar să zicem ca azi vreau să mănânc o salată și un sendviș de la Mega.        Acolo se află un refugiat, un tânăr de 18 ani și o doamnă în etate. Refugiatul stă în mașin personală, tânărul, deși în putere, cere mila publicului fără de rușine, doamna prezentă stă undeva într-un colț. Nu cunosc simțămintele lor, dar ochii mei văd și mintea procesează. Tânărului nu îi vine greu să ceară. De la toți odată și de la fiecare în parte. Bâtrăna este acolo. Privirea ei nu se oprește pe niciun trecător, de multe ori privește în jos. Acest domn refugiat doarme, deși mașina lui e mult mai bengoasă ca a mea (sunt o entitate cu permis, sîc!) tind să cred că și-ar fi dorit mult sa doarmă la el în casă, sub coperișul lui, în țara lui. Intru în magazin și pe lângă ceea ce mi-am propus, mai cumpăr căteva produse. Ies și mă duc către bătrână, ii ofer ceva de mâncare, ea acceptă, cu privirea în pământ. Și mănâncă. Îi este de folos darul meu. Tânărul cere, cere fără oprire. Nu îi ofer, nu o să îi ofer niciodată. Munca îi va oferi ceea ce el cere, iar eu nu susțin persoanele ce nu vor să muncească. Obiectiv vorbind, nu e moral, e dăunător. Refugiatului îi duc cateva produse de îngrijire si ceva de mâncare. Între timp s-a trezit, se spală pe față cu apa dintr-o sticlă, mașina îi e plina cu lucruri, nici nu poti vedea prin geamuri în interiorul ei... Îi ofer și o cafea. O bem împreună. Ar vrea să îmi vorbească, dar nu cunoaște decât limba țării mame... pare obosit și încercănat. Mulți ar zice că nu contează, eu fraier, uite doar ce mașină are! Poate au dreptate mulții, poate nu.

    Nu discriminez, ofer cât pot, cui pot, ajut și nu aștept aprobarea sau felicitările nimănui. Nu o fac pentru un om cât o fac ca să nu uite omenirea că încă e posibil să fii om. Cu oricine.

La ora 14:00 este un mare concert, atât de mare că se întinde pe suprafața a trei orașe. Muzica este de toate genurile pe care omenirea le cunoaște, fanii sunt, și ei, diferiți unii de ceilalți. O combinație tare fistichie. Nu îmi place muzica. Eu, personal, sunt o entitate care urăște muzica, fiecare gen în parte.

    Cu toate astea, nu emit păreri depsre dorința fiecăruia de a asculta ceea ce consideră că îl definește. Nu mi se pare deplasat modul în care se îmbracă. Modul în care dansează, modul în care se exprimă. De ce mi s-ar părea? Îî văd pe ceilalți oameni, sunt o entitate, deci ii văd pe toți și le aud gândurile tuturor. Hulesc, opinează diverse, fiecare despre ceilalți. Nu, muzica nu te face mai apropiat de divin, mai depărtat, nu te face mai cult în mod necesar, nici mai elevat, nicidecum mai special. Ce risipă de energie și câte vorbe goale aruncă indivizii ăștia, deși în zadar, chiar au impresia că le aduce vreun avantaj. Ilar.

La ora 17:00 s-a terminat programul, merg sa înot, să schiez, să mă antrenez la sala, să urc pe munte, să citesc beletristica, evident, merg să fac orice poate însemna timp liber. Ce plăcut, fac ceva pentru mine care să mă detensioneze, să îmi aducă satisfacție și să îmi ofere un scop pe termen lung. Nu ar avea rost să îmi ocup timpul cu discutarea unor persoane, cu discuții interminabile despre politică și despre cât de nedrept e totul. Doar să încerc să fac ca viața să fie cât mai colorată, să simt ca trăiesc.

    Pe la orele 19:00, un prieten îmi cere ajutorul. Merg să îl ajut. Nimic în plus, nimic în minus.

    Nu aștept momentul în care trebuie să îmi întoarcă favoarea, nu o fac pentru că știu că îmi rămâne dator, fac un gest pentru un prieten. Nu despre asta e prietenia?

    Seara se așterne și ajung în sfârșit acasă lângă femeia pe care cu greu am ales-o dintre miliarde să îmi fie alături totdeauna. Intru în casă nerăbdător să îi simt căldura trupului și să îi aud vocea care sute de nopți și zile mi-a șoptit cu dragoste sau mi-a vorbit cu înțelepciune ori cu naivitate. O cuprind în brațele mele și îi șoptesc cât de multă iubire îi port. Vreau mereu să audă asta, vreau să știe asta. O ajut să trebăluiască, nu pentru că împărțim sarcinile, nu pentru că este o convenție, pentru că azi poate pentru ea a fost mai greu, o vreau odihnită. Eu știu că dragostea nu e despre procente. Ea doar este. Simplă, curată, veșnic trebuie întreținută.

    Îi povestesc ziua mea, ea face asemenea. Dormim împreună în patul nostru. Nu doarme ea împreună cu mine, nici eu împreuna cu ea. Dormim noi doi, împreună. Trupul meu existent (de această dată, materializarea este obligatorie) se atinge de al ei. Trupul meu nu a fost pângărit de o altă femeie de când ea se află în viața mea. Nu ar avea sens să fac acest lucru. Aflarea unei astfel de vești i-ar aduce multă durere. Durerea ei este și a mea, nu încape o astfel de durere în existența noastră.

 Așa sunt eu, o entitate corectă într-un spațiu greșit. Nu cea mai corectă, în opinia unora, nu cea mai greșită, în opinia altora. Cu toate astea, lăsând metafora la o parte, obiectiv vorbind, cam așa arată un individ decent în aceste vremuri indecente. Sunt multe alte detalii de luat în calcul, dar și așa textul e destul de lung.

Ca ultimă notă, doar o rugăminte: Măcar încearcă. Să ai coloană vertebrală. Să taci când vorbele tale sunt doar sunete fără real sens. Să judeci mai puțin ceea ce nu întelegi. Să nu fii unul dintre acei mulți.

Ori dacă ești...măcar asumă-ți.

Vina știm a cui e, dar unde sunt soluțiile?

        În ultima vreme, cu toate schimbările astea care se întâmplă prin lume, colo un război mic, în partea cealaltă miroase a genocid, pe planetă e plin de covizi de diferite neamuri, mai nou cu văru Omicron la platane, observ ca lumea a cam luat-o puțin razna la capitolul asumare și putere de acțiune. Este preferabil să stai jos, în pat, pe scaun sau lăbărțat în cadă și să arunci cu smiorc pe internet, pai cum să nu fie. E gratis (aproape).

       

        Nemulțumire generală, statusuri cu sub și supraînțeles, Tik-Tok-uri grăitoare despre... habar nu am, în general dansuri și oameni care suferă în dragoste, articole despre una alta (e, i-auzi, cine vorbea, că ăsta ce o fi?), dar nimeni care să propună soluții la așa numitele probleme care apar. Da, sunt lucruri care se întâmplă, sunt demne de discutat și fiecare om are dreptul la o poziție în ce privește respectiva problemă, dar soluțiile?

        Am vrut sa ocolesc valul, deși poate s-ar spune că e destul de anti-intuitiv, dar considerentele sunt ale mele, așa că la mine pe tarla fac cum cred că e mai bine.

        Fetița aceea a fost lovită de autospeciala de poliție, iar de acolo încolo, cred că știm cu toții cine și ce a mai făcut, cum a ajuns treaba în presă, cum s-a pus problema și cât de mult a fost înjurat și înfierat sărmanul ăla care, pe bună dreptate, oricum e distrus pe viață în acest moment. Și de circumstanțe, și de o condamnare, dar și de propria lui conștiință. E greu să mai fii om dupa o treabă de genul. Și asta doar îmi închipui, căci de încercat, cu siguranță nu vreau să încerc doar ca să confirm sau să infirm. Și lumea a început să se certe, care cum și în ce fel, toți influesării cu păreri peste păreri, ceilalți atacând într-o parte sau în alta.

Și ce?

        Acum vine întrebarea. De ce nu se caută și găsește o metodă prin care copiii nostri să fie educați în acest sens. În care sens?  În sensul în care trebuie să păstreze o conduită specifică când pe stradă, drum, alee, carosabil, în fine, se deplasează o autospecială (poliție, pompieri, ambulanță, irelevant care) și semnele care indică o astfel de operațiune în desfășurare.

        Sunt ore cu nemiluita la școală, toate utile în felul lor, dar prea puține care ar putea avea o aplicabilitate atât de practică. Sunt de părere că în 2022 ar trebui să existe ore interactive, în clasele primare, la care să participe lucrători din aceste sfere (polițiști, doctori, pompieri, etc), îmbrăcați si pregătiți serios, exact ca pe teren, dar să dea lupta în liga celor mici, cu explicații pe limba lor, cu sirene, cu lumini, cu joculețe interactive, care să îi învețe pe copii ce înseamnă când trece o ambulanță sau mașină de poliție și toate astea, ați înțeles voi.
Să îi explice că atitudinea pe care o adoptă nu e pentru că “așa trebuie”, ci este necesara pentru că în acea ambulanța e posibil să fie un copil, ca și el, o mami sau un tati care are nevoie de ajutor, iar ei, prin prezența de spirit ajută extrem de mult. Cât de mult pot. Mulți nu au înteles încă ceva elementar. Vorba bună. Să le vorbim frumos și pe înteles, să le arătăm ca au un rol, ca ii ajută pe adulți și că efortul lor contează. Așa construiești cetățeni buni, oameni empatici. Oameni cărora le pasă.

Nu am puterea influencerilor, încă nu am prea multă putere, personal, să dau lumea cu roatele în sus. Dar nu exclud niciodată varianta asta, iar până atunci încerc să găsesc variante să fac din cloaca asta de certăreți de birou și supărați de trastatură o lume mai decentă, că de bună, e bună ca tiramisu uitat în soare, deja.