Trecând printr-o perioadă de tranziție din punct de vedere comportamental,
fizic si psihic, momentan mi-am găsit alinarea în sport, nu știu cât mă va
ține, dacă e un episod sau e o viitoare constantă, dar momentan, e ceva, dar nu
asta-i ideea.
Era doar o introducere, căci prin aceasta voiam să ajung la momentul la
care am mers până pe litoral, la ziua unui prieten care a organizat ceva frumos,
3 zile de distracție, la mare (depărtare de casă), pentru oamenii importanți
din viața lui (merci fram că mai adăugat în această listă!!!).
Și cum nu doresc să mai consum alcool și îmi doresc mult să fac sport
regulat (deși nu pare prea regulat la ce momente îmi mai găsesc și eu uneori)
am zis să dau o tură de fugă pe plajă, cu tălpile goale, pe nisipul fin ca
palma bunicului care muncește zi-lumină la câmp (adică nu prea fin, evident).
Aveam o distanță pe care doream să o parcurg? Sigur că nu, mă gândeam că 4-5 km
sunt arhisuficienți. N-a fost așa.
Aici intră în scenă domnul acela care a venit până la mine și mi-a adresat o întrebare: „Alergați de plăcere?”. Sigur că asta făceam, așa că răspunsul nu a întârziat să apară. A mai urmat o întrebare: „V-ar deranja dacă am alerga împreună?”
Evident că nu mă deranja. Când vine vorba de sport, pentru mine nu există
bariere care să țină de vârstă sau educație. Nu există discriminare aici. Și am
plecat. Și am alergat. Nu prea mult, nu prea puțin, dar fără să realizez, am
alergat cea mai lungă tură dintr-o bucată pe care am alergat-o până acum.
Ajunși pe undeva la vreo 3-4 stațiuni distanță, ne-am oprit, urmând să
alergăm ulterior înapoi spre locul în care ne-am întâlnit.
Lângă malul mării, am făcut cunoștință cu domnul Grigore Brad. În
următoarele secunde am înțeles și de ce i-a venit atât de ușor să țină pasul.
Nu era decât ultramaratonist, la cei 64 de ani ai săi. Cu nici o săptămână în
urmă a obținut cea de-a 100-a medalie pentru terminarea unei curse.
Frumos de specificat, mi-a spus că pentru el, cu toții facem parte din „CCCA” - Clubul celor care aleargă. Atât de simplu, atât de cuprinzător.
Și mereu o splendoare când cineva te ajută să aparții
de ceva. Aparținem de prea puține și, deopotrivă, ne dorim să ne aparțină atât
de multe...
Aici am sesizat eu un fapt interesant în legătură cu acest domn admirabil:
scopul. Cea de-a 100-a medalie nu era doar o medalie, era o medalie pentru
câștigătorul locului I. Deși nu l-a interesat în special să câștige vreodată,
de data asta a preferat să aștepte vreo 5-6 ore ceremonia de decernare. Pentru
nepoții lui. „Dacă boșorogul ăsta poate, noi cum să nu putem, cred că își vor
spune, îmi doresc să îi înspir, iar să își vadă bunicul pe podium va însemna
ceva!”
A început să cocheteze cu sportul la o vârstă înaintată. Mi-a povestit că prima competiție la care a participat în cadru organizat a fost la onorabila
vârstă de 60 de ani, acum având 64. Deși există niște probleme de sănătate,
sportul le diminuează, voința le ascunde și dorința de mai mult le face uneori
să dispară cu totul. Metaforic, desigur, din păcate.
Personal, n-am fost vreun vârf în vreun domeniu vreodată, deși am avut un
noroc imens de a avea apropiați mult mai inteligenți, din punct de vedere al
IQ-ului, cel puțin, decât mine. Și am văzut că talentul e important, prin
intermediul cuiva. Altcineva mi-a demonstrat că munca asiduă poate să treacă și
peste bariera asta, lucru care m-a ambiționat, pentru că talent nu am. Sunt
lipsit de talent în multe activitați pe care le consider plăcute pentru mine.
Acest domn mi-a arătat cum... cu muncă și dedicare poți ajunge să ai
momentul tău. Momentul tău poate fi oricând. Acum sau în 20 de ani.
Antrenament, determinare, concentrare. Și un scop. Un scop. Să fii eroul
familiei tale mi se pare un scop nobil. Să le arăți tuturor ce poate face
munca. Munca pentru ceva, pasiunea și sufletul pe care le depunem în fiecare
picătură de sudoare care ne sleiește corpul.
Cunosc oameni care s-au pierdut, oameni care nu s-au regăsit niciodată sau
trepăduși care cred că ceea ce cunosc ei e adevărul adevărat. Eu unul mă perind
printre unii și alții, observând și învățând. De viață învăț, mai greu de carte,
că viața mi-a tot plăcut, cartea nu m-a pasionat prea mult niciodată. Am învățat că nu au multe lucruri rost, dar atunci când cred că l-am găsit pe ăla care nu
e chiar degeaba, ar trebui să mă țin cu dinții de el.
Disciplină. Disciplină. Disciplină. Ore, zile, nopți, săptămâni, luni, ani,
decenii. Pentru un moment. Dar măcar va fi. Iar dacă nu va fi...o să vă spun
atunci.
Cei mai mulți eroi sunt necunoscuți, cele mai multe vieți au un sens pentru
fiecare dintre cei care țin la ceva. Miliarde de povești nespuse, milioane de
cuvinte care ar putea să ne bucure și să ne motiveze sufletele. De la oameni
simpli, minunați, fără pretenții. Motivație pură venită din suflete simple.
Printre miliarde de doze si chiștoace care zboară din miliarde de mâini zi
de zi, mii de cuvinte lipsite de bun-simț sau sens care ies din guri de
cetățeni ingrați și grobieni, totuși, omenia și respectul sunt aici, au rămas și vor
rămâne. O vorbă bună, un exemplu pozitiv, o mângâiere pentru cei slabi, un
moment de respiro pentru cei puternici, o fracțiune de paradis pentru noi toți.
Mulțumesc, eroule necunoscut, pentru că ești eroul familiei tale și unul dintre eroii mei. Cândva sper să pot spune că am făcut măcar jumate. Pentru mine si pentru oamenii mei, care au fost, care sunt sau care vor fi ei.
Și poate la rândul meu voi fi și eu un erou.
(Da, sigur că am acordul domnului pentru publicarea acestei poze, mi-a spus, când l-am întrebat, că este deschis mereu pentru nou și că nu este nici un fel de problemă!)
