Ochii mei au privit, de-a lungul existenței lor, mii de zâmbete. Sute de răsărituri, dar au vărsat mii de lacrimi văzând atâta incorectitudine și superficialitate. Au semănat ură în suflet cât pentru 2 vieți, deși nici nu am trăit încă jumătate din una singură. Nefericit sunt pentru nefericirea acelor ochi care nu s-au lăsat pătrunși o viață de o rază de soare, dar acei ochi stiu oare că nu tot ce ar fi putut vedea este frumos, încântător? Oare știu ei durerea pe care o simți când stâlpii vieții tale de copil, cu timpul, devin doar niște umbre? Zâmbetul plin de vitalitate al părintelui tău devine cu timpul o grimasă, atât de rară. Chipul, odinioară tânăr, este asemeni unei foi mototolite de un timp găunos, brăzdat de riduri adânci.
Și uneori ai vrea pentru un moment să vezi dincolo,
doar că ochii vor vedea doar ceea ce este, iar realitatea e asta, a trecut
timp. Și ochii vor vedea și momentul în care ii vei pune în pământ, și momentul
în care nu se va fi schimbat nimic, deși în momentele din viața ta o să fie
durere nemăsurată, natura își va desfășura liniștită ciclul. Doar noapte după
zi, nimic mai mult. Ochii vor vedea zâmbetele batjocoritoare, vor vedea cum
zâmbetul odinioară drag, iubit poate, se va transforma în câteva momente în cel
mai dizgrațios lucru din viața ta. Aceiași ochi vor vedea lacrimile lor, mă vor
face să simt, fără echivoc și fără vreo cale de ieșire, durerea lor, va fi
meritat? Asta vor vedea ochii, și tot ce vor vedea ei se va imprima veșnic
undeva.
Gura mea a cuvântat
multe vorbe frumoase, a proliferat multe injurii, vocea mea m-a ajutat de multe
ori să exprim ceea ce gândeam, m-a îmbrățisat în dulci brațe când totul în jur
tăcea, murea, dar oare să uit câte au fost momentele în care cu aceeași voce am
distrus și mi-am bătut joc, de tine, de el, de ea, uneori și de mine. De câte
zeci de ori am blestemat vieți și Dumnezei... Tot ea, vocea mea. Cum ieri i-am
spus că o iubesc, dar azi i-am aruncat vorbe atât de grele încât orice altceva
și-a pierdut sensul. Sufletul și-a cântat adesea muzica prin această voce, tot
el și-a urlat durerea când, pentru câteva momente, părea că poate nu mai e
nimic altceva de făcut. Asta a făcut ea, totdeauna, asta va face, pănâ ea,
gura, se va astupa veșnic cu pământ binefăcător.
Urechile mele au
auzit destule. Au auzit vorbe de încurajare, au auzit totdeauna vorbele
frumoase, m-au păzit de pericol și m-au menținut prezent în lumea în care trăiesc.
Dar oare nu tot ele mi-au dezvăluit urletele dizgrațioase? Vorbele aruncate în
vânt de ei, vorbele care au lăsat scârbă si pâclă pe suflet? Nu tot ele m-au
aruncat în vina de a fi veșnic martor al păcatului de a auzi ceea ce nu trebuia
auzit? Oare nu tot ele au deformat vocile pe care le-am iubit, transformându-le
în ecoul durerii nemeritate poate, uneori? Câte lucruri poate auzi un om? Poate
auzi totul sau vine un moment când pur și simplu poți pune stop, când ai auzit
pur și simplu suficient? Să fie totuși un privilegiu că-mi pot păta sufletul la
nesfărșit cu mizeria umană care-mi umple paharul, picătură cu picătură? Cu siguranță
voi știi cândva și cum e să nu mai aud nimic. Poate va fi mai rău, poate va fi
puțin mai bine.
Nasul meu, care
mi-a imprimat veșnic în memorie mirosul mâncărurilor pregătite de mama mea, în
copilărie. Mirosul copilăriei, aș putea distinge unele arome dintre alte
miliarde. Dar oare trebuie să uităm cum, cu timpul, mi s-a oferit șansa să
miros moartea, putreziciunea, nefastul miros al descompunerii? Mirosul de sânge
proaspăt, acel miros greu, de fier lichid, de viață care se scurge, mixul de arome
pestilențiale pe care le emană un om rămas fără nimic, sărac, fără scăpare.
Asta a făcut el, mi-a lăsat amintirea pe care o iubesc, dar mi-a lăsat și șansa
unei veșnice reamintiri a tot ceea ce este urât, a morții prea prezente în
viață.
Corpul meu,
momentan tânăr și viguros, puternic și funcțional, cândva doar o ideea a ce
este acum, cândva va fi doar o umbră a celui de azi. Sute de îmbrățișări primite
sau dăruite, mii de kilometri parcurși, sute de cerceafuri mototolite. Dar oare
nu e același corp care de atâtea ori a lovit, care a apucat cu intenția de a
face rău, de a strica si a duce în derizoriu? Același corp care prin gestică și
mimică i-a făcut pe alții să se îndoiască de ei, i-a întristat, i-a
traumatizat, poate fizic, poate psihic. Același corp care a ucis poate animale,
le-a lovit sau schingiuit. Pe altele le-a spălat și le-a salvat, le-a
îmbrățișat și îngropat în îmbrățișarea moale, caldă și veșnică a binevoitorului
pământ.
Mintea mea în
aparență întreagă, gândind cu dragoste sute de daruri, mii de momente și
milioane de scenarii demne de o lume puțin mai bună decât asta pe care o avem,
nu e oare aceeași care gândește atât de des răul, moartea, care propovăduiește
o ură viscerală pentru atât de multe și atât de mulți. Atâta toxicitate în
claritatea ei, atâta viziune împăienjenită de sinapse care-mi curentează toate
simțurile și duc omul care sunt astăzi catre atâtea decizii crude. Mintea care
discerne răul de bine, episodic, epuizând resurse de suflet pentru o
funcționare normală într-o lume puțin anormală. Minte care mă face să mint, să
rănesc, pentru că așa-mi spune că e mai bine. Pentru mine, cât egoism. Oare cât
de mult e destul, câte gânduri rele încap într-o simplă cutie craniană? Dar
câte gânduri bune? Cu siguranță mai puține decât cele rele.
Și toate astea,
împreună, alcătuiesc un individ văzut ca fiind întreg, în accepțiunea generală.
O epavă de simțuri disproporționate, o tragedie comică într-un mediu aseptic
croșetând cu grijă o realitate subiectivă, de cele mai multe ori potrivnică în
cele mai diverse moduri față de dorințele și visurile noastre de fapt și de
drept. Să fie de preferat o minte întreagă care ciobește metodic sufletul, să
fie de preferat un cumul de simțuri ascuțite care înfățisează deopotrivă câteva
momente de fericire absolută de-a lungul vieții și de 100 de ori mai multe
dezamăgiri și tristeți?
Cu siguranță da. Dar cu siguranță privilegiul absolut al întregului aduce cu sine și blestemul veșnic al nefericirii.
