După o perioadă destul de lungă de absență, revin, desigur, ca un cadou, de sărbători, mai exact astăzi, 06.12.2021, chiar de Sfântul Nicolae. Ne trebuie puțin context, asă că o să-l creionez rapid, prin câteva paragrafe, ca să nu uit, când o să citesc textul ăsta, peste 10 ani, ce naiba voiam de fapt să transmit.
Anul ăsta, imediat după terminarea facultății, m-am mutat în alt oraș, în care nu prea cunosc multă lume, nu am cine știe ce prieteni apropiați, nu-s nici singur pe lume, dar nici cel mai iubit dintre pământeni (sau măcar pe acolo, oricum), în casă nouă, obiceiuri noi, program nou, schimbări (ghici ce!) noi – toate convergând într-un punct. Să încerc sa devin un individ ceva mai bun, să nu mai dorm în ghete, să o dau tare și bine, și nu doar în contextele alea(care alea, alea mă, nu-ntreba!). Și pentru asta aveam nevoie să mă dau nițel cu fundul de pământ, așa zis, așa făcut.
Trecut-au lunile și timpul, am văzut, de principiu, despre ce e vorba, am
conturat un program cât de cât decent, am început să spăl vasele fără să mă
gandesc de fiecare dată că mi-ar face mult mai multă plăcere să le arunc, în
schimb, grămadă în ghenă, ce mai, să zicem că nu mai pare totul chiar un mic
calvar, deși schimbări au fost, sunt în desfășurare și mai urmează.
Dar constanța tradiților, sărbătorilor, ea a rămas și totdeauna va rămâne.
Doar că spre deosebire de ultimii 23 de ani (wow, cam toți până de până acum,
cum s-ar zice) anul ăsta este diferit. Sunt singur. Nu e nici o eventuala
iubită lângă mine, nici vreun părinte, nici vreun prieten, nici colegii de
cameră (obișnuiam, în timpul facultății, la fiecare Moș Nicolae, să ii las
fiecăruia câte o pungă cu ceva dulciuri și cadouri pe masă în cameră, pentru ca
atunci când se trezesc să simtă, măcar pentru o secundă, spiritul sărbătorilor,
chiar dacă mediul nu era tocmai cel mai propice, care mă cunoașteți, stiți la
ce mă refer). Cadouri, deci, anul ăsta, ioc! Adică n-avem, singurul cadou din
ghete o să-mi fie hoituțul obosit pe la 07:30 în drum spre job. Pentru unii
poate ar părea puțin trist, poate nițel descurajant. Pentru alții, nu pare
nicicum, unii oameni nu dau doi bani pe sărbători, tradiții și alte asemenea.
Eu unul pun preț.
Pun preț pe cum mă simt, nu pe consumerismul ăsta jenant
care se practică (auzi tu, Târg de Crăciun care începe în noiembrie...).
Oricâte nasole am avut în familie, în preajma sărbătorilor s-a încercat o pauză
de la ranchiună, de la ceartă, și, poate dintr-o datorie, poate din dragoste,
poate din amândouă, mereu, dimineața, ghetuța m-a surprins cu ceva, poate o
ciocolată mai specială, poate vreo pungă de chipsuri mai fancy, vreo 4-5
mandarine (să mai bag un fruct, că prea multe chipsuri cu Oreo strică!) iar
bradul, de fiecare dată, cu o pungă, cel puțin, pungă ticsită cu cadouri
frumoase, dorite și asteptate sau surprinzătoare și binevenite. Da, am fost un
fericit al sorții, de cele mai multe ori, ai mei și-au permis, de bine, de rău,
să-mi facă sărbătorile frumoase de-a lungul copilăriei.
Dar anul ăsta ghetuța va arăta fix așa cum arăta acum o oră. Nici o pungă
de cadou nu mă asteaptă pe masă, nici o surpriză ascunsă prin vreun ungher. Și,
cu toate astea, pantofii sunt curățați și aranjați frumos la ușă, în așteptarea
unui Moș invizibil care se va încăpățăna să mă oblige să-l trec la absenți de
data asta. Și totuși, de ce?
Unul dintre motive ar putea fi că obișnuiesc să îmi curăț pantofii și nu îmi e o mare greutate să îi scot la ușă (da, îi scot, că în general stau în pantofar). Ar putea, dar nu e. Singurul motiv este că schimbările bune din viața mea trebuie să aibă loc și totul trebuie să meargă în acea direcție, dar, în aceeași măsură, niciodată nu trebuie să uit să simt. Doza aceea de ceva special, unic, căldura aceea din interior, căldura momentelor. Pentru că îmi e ușor să uit. Și ar fi atât de hidos să uit asta. Pentru mine, pentru femeia de care îmi voi lega viața și eventualii copii pe care îi vom avea îmi doresc să pot face totul ca ei să simtă, la fel ca mine, dragostea, căldura. Plinătatea.
Obiceiurile bune nu trebuie să moară, tradițiile care ne umanizează trebuie
îmbrățișate și ținute strâns, căci, din păcate, mai nou, când din gura tuturor
ies toate mizeriile, ură, injurii și alte abjecții, acestea râmăn adevărate
ancore pentru suflete. Linia e subțire, putem fi mai buni, putem fi mai răi,
dar niciodată nu le vom face pe oricare dintre acestea fără motive. Nu vreau să
pierd motivele de a rămâne un om bun. Sper ca nimeni să nu le piardă.
Taică-miu a venit cu o idee inventivă. Cică să pun cardul în ghete, că îi
dă Moșu vreun refresh, ce zici de asta?
Sărbători fericite să avem, eu și voi, deopotrivă. Acum că am revenit, sper
să îmi fie puțin mai greu să plec.
