Astăzi nu este
despre papuci sau despre înjurături românești foarte specifice și cu siguranță
nemaiîntâlnite pe alte meleaguri, ci este ceva puțin mai profund de atât.
Cum ar spune
englezul, ”to be in your shoes”, referindu-ne la a vedea prin ochii celuilalt
pentru a întelege de ce cineva se simte cumva sau de ce X-ulescu a acționat așa
într-o anumită conjunctură și nu altfel.
De mai multe ori în
ultima perioadă m-am tot lovit de situații în care diverse persoane și-au
asumat cu lejeritate și cu o siguranță extraordinară cunoașterea unor situații,
privind strict prin sistemul lor de valori, prin prisma experiențelor (sau
lipsei de experiențe) anterioare, din posturi diferite și sub nicio formă
asemănătoare cu viața mea, trăirile, emotivitatea sau motivele mele sau ale
altora.
Este simplu să îi spui azi unuia: ”Ce mișto arăți azi, zici că mai ai trei pârțuri și mori, ha, ha!” ca primă vorbă cum îl vezi, fără să dai o ceapă degerată pe cum și-a petrecut omul timpul sau zilele până atunci. O faci când te știi cu omul, când e tovărășie, când îi cunoști viața, când știi că și dacă e ceva, nu are cum să fie atât de nasol încât să îl afecteze cu adevărat. O faci când știi, de principiu, care e războiul din spatele unor râsete și că știi că aceste glumițe sunt permise. Pentru fiecare individ în parte, fiecare zi se petrece altcumva, fiecare cu problemele lui, poate niște tâmpenii pentru tine (”Vere n-am bani să mă duc la Marriot, am bani doar de Rin Grand, offf veață...„) care te gândești ce dracului pui pe masă la copii între salarii. Dar totuși, problemele rămân probleme, fiecare individ în parte se consumă pentru câte ceva.
Nimeni și nimic nu
are dreptul să minimizeze ironic și fără echivoc trăiri care nu îi sunt
proprii,emoții pe care nu are capacitatea să le simtă. Lipsa de
responsabilitate socială a multora a distrus probabil încrederea și
determinarea semenilor. Doar glume și ironii. Vorbe bune, n-avem.
Fiecare individ în
parte își ”duce crucea„, pentru unii mai grea, pentru alții mai ușoară. Nu,
greutatea fiecărei vieți în parte nu e cuantificabilă. Niciun individ din
exterior nu are cum să înteleagă pe altul. Îl poate încadra în tipologii. Poate
face pronosticuri cu privire la anumite acțiuni viitoare. Asta e tot.
Pentru un om care
nu a simțit greutatea distanței, poate spune la orice oră: ”da frate, plec doi
ani în afară, iau două mii de coco pe lună și dupaia mă-ntorc la familie și la copii
și ne trăim viața ca-n filme„. Altul care știe ce înseamnă, îi va râde în față. ”Știi tu, gâscane, ce înseamnă să fii departe și să se îmbolnăvească un copil, o
mamă, un tată? Știi tu, fraiere, cum e să fii departe și să termine un copil
clasa 4-a la școală, cu festivitate, toți părinții acolo, dar tu... pe tir, cu
marfa-n spate și ouțele strânse cât măslinele, că e marfa scumpă și oricând
poate să apară vreunu să te mierlească de nu mai vezi lumina zilei de mâine...
Ia zi, bărbățel, știi astea?
Pentru un dependent de orice, o zi normală pentru oricine e ca o zi pe front: ”Astăzi nu am băgat. M-am gândit toată ziua, cum să fac, ce scuză să îmi găsesc, cum să iau, ce să iau, de unde, de ce să nu iau, viața are sens fără? Oricum mor până la urmă, chestia aia chiar îmi făcea plăcere, de ce să nu îmi ofer picătura aceasta, mi se cuvine măcar atât...” Și astfel de gânduri pe tot parcursul. Dependențele sparg bariere greu de imaginat. Uneori nici măcar legăturile de sânge nu mai au valoare. Distrug mintea și vând sufletul. Și totuși unii încearcă să-l scape din ghearele nimicului înconjurător, care le va înghiți, fără echivoc sau drept de apel, cândva, pe toate. Un individ oarecare, netrecut prin aceste dure încercări, nu are dreptul și expertiza niciodată să poată lua în derădere, să poată duce în derizoriu aceste lucruri și eforturi invizibile și fără ecou aparent. Pentru că nu a fost acolo. Pentru că nu știe cum e. Eu dacă nu știu chineză, nu mă duc la un chinez să-i zic ”Tziombag tziomping hai chai ling ling!„ cu pretenția să mă ia în serios. Pot face asta doar dacă sunt absolut idiot. Dar nu sunt.
Am văzut dependent reformat, reîncepuse, la treizeci și ceva de ani, să își ia viața de la capăt. Chiar se vedeau niște schimbări. În bine, a încercat să lucreze la el, să devină o versiune mai bună a sa. Știu, din păcate, că vorbele ”drogatule, distrusule, terminatule, ai distrus x căsnicii și ai stricat x sumă de bani” nu au încetat să existe. Poate e adevărat. Sigur e. Dar oare omul ăla, mintea aia a lui, care a reușit să se echilibreze cumva, într-un fel, nu a realizat toate astea în momentul 0 al schimbării? După ce că e singur în războiul lui cu viața, în fiecare zi, să vină și câte vreun cretin să îl denigreze și să ia în derâdere toate zilele fără... nu mă mir că s-a întors înapoi. ”Dacă tot nu dați doi bani pe mine, deși am încercat, atunci luați, să aveți motiv, și așa fără drogul meu simțeam că viața nu mai are sens..
Dar probabil o făcea pentru cei pe care îi iubea, si pentru alții pe care i-ar mai fi putut iubi de atunci încolo. Dar probabil nu va mai avea șansa, au avut grijă niște oameni fără de păcat, curați ca lacrima de înger, sa îl facă să rămâna la locul lui, un simplu dependent fără șanse.
De ce credeți că
foștii dependenți numără zilele, nu săptămânile, lunile sau anii. Pentru ca
fiecare zi este precum prima. Fiecare zi este la fel de grea ca prima, fiecare
zi este la fel de importantă ca prima, fiecare moment de rezistență este o
victorie. Pentru un anume individ, momentul în care ar fi putut să o facă dar
nu a făcut-o echivalează ca valoare cu intrarea la o super-facultate a altora.
Dar cine să dea doi bani pe astea. O facultate e cuantificabilă, un om e un
simplu CNP, iar intrarea lui în ilegalitate este doar un alt mandat rezolvat
mai devreme sau mai târziu.
