" Acasă "

 Inițial... 

  

  

 Am 18 ani, deci sunt în acel moment al vieții în care traiul departe de "casă" cu părinții (sau părintele, sau mătușa, sau cine e acolo) pare un vis împlinit. Nu te mai freacă nimeni la icre, poți să te așezi încălțat în pat (dacă chiar atât de nesimțit ești), poți ajunge la ce oră dorești acasă, cu cine dorești (sau nu...). În fine, destul de multe avantaje, în aparență.  

 Chiar sună foarte bine! 

 În general, adolescentul gândește doar la aceste aspecte, cam uită că trebuie să mai îmbuce și gură lui ceva, să mai aibă o rufă călcată, o șosetă spălată, etcetera. (aici intervine și vizita pe'acasă cam în fiecare weekend). Deci să zicem că am rezolvat. 

  

 Și ne-am mutat la București!! Cool, ah? Mare șmecherie!, acum sigur o să facem party peste party, o să dezvirginăm WC-urile a zeci de cluburi cu tot felul de domnișoare mai mult sau mai puțin interesate, lucrurile sună luminos! Banii vin de'acasă săptămânal (sau nu, dar nu-i bai, încropim noi) 

 și la cursuri prezența nu'i chiar obligatorie. 

 Aparent tot ce spun aici sună chiar smechereanu'. Dacă ai cu cine ! 

  

 După o vreme...   

 Parcă ni se face oarecum dor de casă, de străzile alea pe care le-am bătut la picior 18 ani, zi după zi, apoi încă puțin la volanul cine știe cărei mașini. Aceleași străzi, aceleași gropi. Da' parcă mai ok sunt gropile noastre decât ale lor. Mai dulci, strică mai puțin suspensia. 

 Parcă pe vremuri, chit că reușeai mai greu să îi scoți din casă "pe'ai tăi", să faceți un "baeram", să ieșiți la o caterincă de stradă, să mâncați o shaworma în "Sala Sporturilor", era altceva, Parcă și luminile erau altcumva, atmosfera, nu mai zic. Și erau ai tăi, și cu ține, și locuri care pentru voi toți înseamnă ceva, mii de amintiri, momente, trăiri la colț de stradă sau în mijlocu' drumului. 

 Toate parcă au nuanțe diferite, în "Parcul Tineretului" la o berica nu se simte că o bericioaica băută pe gardurile din Ploiești pe la cine știe ce oră. Și cu ai tăi. Și mai dai dracu de curcani, că oricum sunt de-ai noștri, n'o fi foc dacă ne prinde și ei la una mică, nu? 

 În fapt... 

 
 Contează acești "ai tăi". Oamenii tăi. Poți să zbori pana'n Ibiza. Singur. Farmecul va fi 0. Nimic.
 Și de aici vedem cât de puțin contează unde ești. Din păcate doar oamenii pot face ceva, pot să schimbe ceva. Nu contează unde ești, ci cu cine ești, de principiu, mai frumos o să fie cu bajetii la carciuma'n sat la Viorele, decât cu 3 colegi de la facultate la masă în pub la Oktober sau la restaurant în Ramada.
 Nu se simte la fel. Nici nu'i la fel.
 
 Ca să închei frumos:
 
 Mergem unde vrea scula noastră, facem ce vrem, dar tot la origini ne întoarcem, și acolo unde rădăcinile sunt bine înfipte e cel mai bine, indiferent ce de vor spune unii sau alții.
 Așa că data viitoare când vrei să pleci, că "e mai multe oportunități, locuri de ieșit, persoane de văzut, fetițe de f#tut..." nu te gândi UNDE se întâmplă asta, ci CU CINE vrei să trăiești toate astea.
 
 Altfel nu prea are rost. Are, dar mai puțin decât ar fi putut avea. Alergăm o viață după ce PUTEM vedea, ci nu după CE SIMTITM când vedem acel ceva cu cine trebuie!

Ceva Demo asa, ca sa pun si poza personala la articol :D!