Emotie de toamna prin ochii unui trecator.

Vedem oare?

Dimineata, dupa lungi discutiuni, revin spre casa. La rasarit. Ce frumos.

Vad in sfarsit frumosul dintr-un oras innecat in blocuri gri si strazi mult prea aglomerate de masini parcate.

Lumina diminetii lasa reflexii albastrui in geamurile numeroase, ce vii par blocurile! Parca cerul insusi se revarsa cumva peste cladirile astea. Lasa o mica bucatica in casa fiecarui cetatean adancit in somnul cel de toate zilele. Si ce frumos e. Turez masina mai mult decat trebuie pe strazi inguste, Vartejuri de frunze multicolore animeaza un oras adormit in noxele si miile de ganduri ingropate in somn. Si ce frumos e.

Nu deseori se intampla sa vad, cumva,candva, ce frumoase's lucrurile simple. Si atat de veridice. Se intampla in fata mea si splendoare faptului in sine ma minuneaza si infioara cumva. Eu vad, dar oare catora le este dat sa vada frumusetea ingropata intre betoane? Simplitatea prin care natura isi spune cuvantul, trairea simpla a prezentului neintinata de realitatea cenusie. Strazile gri maturate de frunze galbui, galbejite, simplitatea si frumusetea mortii ce da culoare vietii.

Renaste.

Un rasarit de milioane, cum sunt toate rasariturile. Doar ca pe'asta il vad si il percep altfel. Din noapte prinde viata ziua de mii de ani fara ca vreuna sa zica vreodata "piua". Ce simplu. Majestic, enorm, conform cu natura, legal prin legile universale. Se intampla si atat. 

Cati apreciem de fapt lucrurile astea? Sa prindem un rasarit dupa o noapte plina de nectar si o viata plina de venin. Si sa nu ne pese ca e asa si nu altfel. Sa vedem pur si simplu lucrurile exact asa cum sunt,simple, atat de mici dar totusi atata de mari, de insemnate.

Ne trece viata. Sau noi trecem prin ea. Nu mai vedem ce e frumos. Ne cautam fericirea in lucruri, sau oameni. Si ce gresit e.

Ce e frumos e aici. Si aici a fost si aici va ramane. 

Incercati. Poate candva macar pentru o secunda veti vedea ce am vazut si eu azi. Si veti simti.

Minunat.