”Dă-te-n papucii mei!” Dar altfel.

 

    Astăzi nu este despre papuci sau despre înjurături românești foarte specifice și cu siguranță nemaiîntâlnite pe alte meleaguri, ci este ceva puțin mai profund de atât.

Cum ar spune englezul, ”to be in your shoes”, referindu-ne la a vedea prin ochii celuilalt pentru a întelege de ce cineva se simte cumva sau de ce X-ulescu a acționat așa într-o anumită conjunctură și nu altfel.

    De mai multe ori în ultima perioadă m-am tot lovit de situații în care diverse persoane și-au asumat cu lejeritate și cu o siguranță extraordinară cunoașterea unor situații, privind strict prin sistemul lor de valori, prin prisma experiențelor (sau lipsei de experiențe) anterioare, din posturi diferite și sub nicio formă asemănătoare cu viața mea, trăirile, emotivitatea sau motivele mele sau ale altora.

    Este simplu să îi spui azi unuia: ”Ce mișto arăți azi, zici că mai ai trei pârțuri și mori, ha, ha!” ca primă vorbă cum îl vezi, fără să dai o ceapă degerată pe  cum și-a petrecut omul timpul sau zilele până atunci. O faci când te știi cu omul, când e tovărășie, când îi cunoști viața, când știi că și dacă e ceva, nu are cum să fie atât de nasol încât să îl afecteze cu adevărat. O faci când știi, de principiu, care e războiul din spatele unor râsete și că știi că aceste glumițe sunt permise. Pentru fiecare individ în parte, fiecare zi se petrece altcumva, fiecare cu problemele lui, poate niște tâmpenii pentru tine (”Vere n-am bani să mă duc la Marriot, am bani doar de Rin Grand, offf veață...„) care te gândești ce dracului pui pe masă la copii între salarii. Dar totuși, problemele rămân probleme, fiecare individ în parte se consumă pentru câte ceva.

Nimeni și nimic nu are dreptul să minimizeze ironic și fără echivoc trăiri care nu îi sunt proprii,emoții pe care nu are capacitatea să le simtă. Lipsa de responsabilitate socială a multora a distrus probabil încrederea și determinarea semenilor. Doar glume și ironii. Vorbe bune, n-avem.

    Fiecare individ în parte își ”duce crucea„, pentru unii mai grea, pentru alții mai ușoară. Nu, greutatea fiecărei vieți în parte nu e cuantificabilă. Niciun individ din exterior nu are cum să înteleagă pe altul. Îl poate încadra în tipologii. Poate face pronosticuri cu privire la anumite acțiuni viitoare. Asta e tot.

    Pentru un om care nu a simțit greutatea distanței, poate spune la orice oră: ”da frate, plec doi ani în afară, iau două mii de coco pe lună și dupaia mă-ntorc la familie și la copii și ne trăim viața ca-n filme„. Altul care știe ce înseamnă, îi va râde în față. ”Știi tu, gâscane, ce înseamnă să fii departe și să se îmbolnăvească un copil, o mamă, un tată? Știi tu, fraiere, cum e să fii departe și să termine un copil clasa 4-a la școală, cu festivitate, toți părinții acolo, dar tu... pe tir, cu marfa-n spate și ouțele strânse cât măslinele, că e marfa scumpă și oricând poate să apară vreunu să te mierlească de nu mai vezi lumina zilei de mâine... Ia zi, bărbățel, știi astea?„

    Pentru un dependent de orice, o zi normală pentru oricine e ca o zi pe front: ”Astăzi nu am băgat. M-am gândit toată ziua, cum să fac, ce scuză să îmi găsesc, cum să iau, ce să iau, de unde, de ce să nu iau, viața are sens fără? Oricum mor până la urmă, chestia aia chiar îmi făcea plăcere, de ce să nu îmi ofer picătura aceasta, mi se cuvine măcar atât...” Și astfel de gânduri pe tot parcursul. Dependențele sparg bariere greu de imaginat. Uneori nici măcar legăturile de sânge nu mai au valoare. Distrug mintea și vând sufletul. Și totuși unii încearcă să-l scape din ghearele nimicului înconjurător, care le va înghiți, fără echivoc sau drept de apel, cândva, pe toate. Un individ oarecare, netrecut prin aceste dure încercări, nu are dreptul și expertiza niciodată să poată lua în derădere, să poată duce în derizoriu aceste lucruri și eforturi invizibile și fără ecou aparent. Pentru că nu a fost acolo. Pentru că nu știe cum e. Eu dacă nu știu chineză, nu mă duc la un chinez să-i zic ”Tziombag tziomping hai chai ling ling!„ cu pretenția să mă ia în serios. Pot face asta doar dacă sunt absolut idiot. Dar nu sunt.

    Am văzut dependent reformat, reîncepuse, la treizeci și ceva de ani, să își ia viața de la capăt. Chiar se vedeau niște schimbări. În bine, a încercat să lucreze la el, să devină o versiune mai bună a sa. Știu, din păcate, că vorbele ”drogatule, distrusule, terminatule, ai distrus x căsnicii și ai stricat x sumă de bani” nu au încetat să existe. Poate e adevărat. Sigur e. Dar oare omul ăla, mintea aia a lui, care a reușit să se echilibreze cumva, într-un fel, nu a realizat toate astea în momentul 0 al schimbării? După ce că e singur în războiul lui cu viața, în fiecare zi, să vină și câte vreun cretin să îl denigreze și să ia în derâdere toate zilele fără... nu mă mir că s-a întors înapoi. ”Dacă tot nu dați doi bani pe mine, deși am încercat, atunci luați, să aveți motiv, și așa fără drogul meu simțeam că viața nu mai are sens..

     Dar probabil o făcea pentru cei pe care îi iubea, si pentru alții pe care i-ar mai fi putut iubi de atunci încolo. Dar probabil nu va mai avea șansa, au avut grijă niște oameni fără de păcat, curați ca lacrima de înger, sa îl facă să rămâna la locul lui, un simplu dependent fără șanse.

    De ce credeți că foștii dependenți numără zilele, nu săptămânile, lunile sau anii. Pentru ca fiecare zi este precum prima. Fiecare zi este la fel de grea ca prima, fiecare zi este la fel de importantă ca prima, fiecare moment de rezistență este o victorie. Pentru un anume individ, momentul în care ar fi putut să o facă dar nu a făcut-o echivalează ca valoare cu intrarea la o super-facultate a altora. Dar cine să dea doi bani pe astea. O facultate e cuantificabilă, un om e un simplu CNP, iar intrarea lui în ilegalitate este doar un alt mandat rezolvat mai devreme sau mai târziu.

Drumurile sunt sinuoase, pentru fiecare în parte, fiecare drum, fiecare lacrimă sau zâmbet. Zâmbesc rar și râd la glumele care îmi plac. Nu plac prea mulți oameni, nici nu am nevoie să mă placă prea mulți. Dar îi respect pe toți atât cât merită fiecare, iar caracterul stă dovadă în loialitatea pe care o arăt celor care mă cunosc cu adevărat și nu mă joacă sub nicio formă. De toate care s-au făcut, din toate câte s-au cernut, la sfărșit rămâne o mână de oameni. Și grijă mare, în viață o mână poate să se întindă pentru a-ți oferi ajutor, dar aceeași mână poate să îți facă brânci de unde nu mai e cale de întoarcere.

artifici(RE)alitate

Constatări fără derogări

De luni, devenite între timp ani, citesc, aud, văd și compătimesc foarte mulți oameni care s-au pierdut în tinerețea lor. Au între 15 si 35 de ani, merg la petreceri și beau băuturi tari, urcă pe munte și merg la teatru, urmăresc gale de box și se plimbă cu bicicletele în parc, poate râd la film și își sărută iubita sau iubitul pe frunte când sunt ei în clipele lor de intimitate (sper, nu pe mijlocul drumului...), dar cu toate acestea, cu toate aceste clipe, cu toate aceste momente și amintiri de neuitat pe care le crează prin diferite mijloace, tuturor le lipsește ceva.

Și nu, nu e vorba de bani, că ăștia ne lipsesc tuturor, dacă e să o luăm așa, că fiecare vrem mai mult, fiecare vrem mai bine...în fine, nu mă rezum la bani, că asta ar însemna să fiu superficial (acuma nu că nu aș avea doza mea, dar nu vreau să știți voi, sîc!).

Este o lipsă generalizată de scop. De ideal și de puritate a unui ideal frumos. Nu, nu e bine să idealizezi un om, un sentiment sau o idee, astea pot duce la schisme majore în viață, între oameni și în lume în general. Vorbesc de ceva intrinsec. Pentru ei.

În jur, un fiasco total

Ne-au îndoit de la trei sferturi în toată media: război, lipsuri, joburi puține, bani deloc, prea puțini indivizi care să reprezinte încredere în orice domeniu, contradicții peste contradicții.

Pe partea cealaltă, unde citești un articol, asculți o melodie sau te uiți la o emisiune...dramă, tati, dramă ca la balamuc. Dragoste neîmplinită, toxicitate, disperare, oameni plânși, oameni care mint, oameni care sunt mințiți. Folosiți. Aruncați. Aruncați în față de niste producători, de niște compozitori, de niște regizori. Să sădească, să dezvolte și să crească o molimă. Umbra. Umbra care se depune peste suflete și minți. ”Îi lăsăm goi și apoi îi umplem cum vrem, îi umplem cum umplem sarmalele, doar că în loc de o carne gustoasă, umplem cu putregai și praf din drum.”

Feminismul toxic a ajuns la apogeu, iar femeile se complac în asta, căci simt că le avantajează. Se prezintă ” la donna perfetta” datorită frumuseții lor. Bine, sunteți frumoase... și mai ce?

Bărbații se prezintă ca șmecheri, combinatori, ”descurcăreți” și ... Și mai ce?

În societatea în care fetele se cred celebre că au 1.000 de like-uri pe Instagram și băieții cred că sunt întreținători de familie dacă au lovit speciala la ”Book of Ra” pe 10 lei mâna, responsabilitatea și constința pică în derizoriu, iar cantitatea de otravă din sânge, dependența de iluzii, devine o normalitate. Normal era și să îți permiți să îi comanzi soției tale ce să facă, în trecut, doar pentru că erai cel ce aduce banii în casă. Dar nu era chiar normal.

Metehnele vechi creează animozități noi, iar lipsa de educație a adâncit prăpastia dintre cele două sexe, acum fiecare încercând să monopolizeze la maximum, doar că în stil nou, rapid și riscant, ceea ce au fost învățați că trebuie făcut. Băieții vor să producă pentru a fi admirați, femeile vor să fie frumoase pentru a fi admirate. Toți se expun riscului, joacă totul pe o carte, riscă demnitate și își riscă viitorul pentru recompensa imediată.

2020+ - bani din crypto, bani din net, bani din piatră seacă

Se caută metode facile, să fim rapizi, să fim oportuniști, să fim ghiduși și să dăm lovitura, dar de fapt lovitura ne-o dăm nouă, cu Tesla-n ouă. Câștigul de azi, cel de mâine, cel de peste o lună și peste un an este instalarea dependenței, nevăzută, nesimțită, neluată în seamă, dragii mei domni. Doamnelor, modul în care vă expuneți va atrage privirile și admirația neconstructive ale unor indivizi care nu doresc decât să vă... mulțumească că existați. Iar în cazul în care ați preferat să prestați OnlyFans sau alte asemenea, vă anunț (desigur, subiectiv) că banii poate vor veni, dar va pleca o parte din așa numita și cântată în melodii apuse de demult: „demnitate”.

Ce vreau să spun, pe termen lung, superficialitatea asta de azi, lejeritatea și norocul...vor apune, lăsând loc pentru disperarea conștientizării lipsei de „mobil”, lipsei de afecțiune, lipsei de profunzime și lipsei de aptitudini reale. Zilele astea sunt interesante, totul se întâmplă rapid, caruselul este modern și urcarea este foarte exaltantă, dar sper să ne păzească pe toți sfânta divinitate de picajul și de întorsăturile care pot avea loc.

Și, la urma urmei...chiar contează?

Dacă astăzi suntem multumiți că am primit 10.000 de like-uri și am obținut 1.000 de euro din Tik-Tok conversând subiecte irelevante cu vreo altă vedetă de carton, un necunoscut fără un merit relevant și vreo fărâmă de expertiză într-un domeniu... ce facem mâine când internetul nu va mai fi ceea ce cunoaștem azi?

Existați pe aceste rețele pentru că vor alții și doar cu acordul lor. Existați pe internet pentru că internetul există. Eu scriu aici pentru că sunt lăsat să scriu. Dacă mâine ceva se cenzurează, am dreptul să îmi iau jucăriile și să plec, dar asta nu mă va face să fiu incomplet. Voi scrie pe foi, pe pereți, pe mașini și voi picta pe inimile celor dragi mie cele mai frumoase balade.

Dar dacă mâine internetul va fi altfel sau nu va mai fi...voi cine veți constata că sunteți, de fapt?

Eroii necunoscuți

 

    Trecând printr-o perioadă de tranziție din punct de vedere comportamental, fizic si psihic, momentan mi-am găsit alinarea în sport, nu știu cât mă va ține, dacă e un episod sau e o viitoare constantă, dar momentan, e ceva, dar nu asta-i ideea.

    Era doar o introducere, căci prin aceasta voiam să ajung la momentul la care am mers până pe litoral, la ziua unui prieten care a organizat ceva frumos, 3 zile de distracție, la mare (depărtare de casă), pentru oamenii importanți din viața lui (merci fram că mai adăugat în această listă!!!).

    Și cum nu doresc să mai consum alcool și îmi doresc mult să fac sport regulat (deși nu pare prea regulat la ce momente îmi mai găsesc și eu uneori) am zis să dau o tură de fugă pe plajă, cu tălpile goale, pe nisipul fin ca palma bunicului care muncește zi-lumină la câmp (adică nu prea fin, evident). Aveam o distanță pe care doream să o parcurg? Sigur că nu, mă gândeam că 4-5 km sunt arhisuficienți. N-a fost așa.

    Aici intră în scenă domnul acela care a venit până la mine și mi-a adresat o întrebare: „Alergați de plăcere?”. Sigur că asta făceam, așa că răspunsul nu a întârziat să apară. A mai urmat o întrebare: „V-ar deranja dacă am alerga împreună?”

    Evident că nu mă deranja. Când vine vorba de sport, pentru mine nu există bariere care să țină de vârstă sau educație. Nu există discriminare aici. Și am plecat. Și am alergat. Nu prea mult, nu prea puțin, dar fără să realizez, am alergat cea mai lungă tură dintr-o bucată pe care am alergat-o până acum.

    Ajunși pe undeva la vreo 3-4 stațiuni distanță, ne-am oprit, urmând să alergăm ulterior înapoi spre locul în care ne-am întâlnit.

    Lângă malul mării, am făcut cunoștință cu domnul Grigore Brad. În următoarele secunde am înțeles și de ce i-a venit atât de ușor să țină pasul. Nu era decât ultramaratonist, la cei 64 de ani ai săi. Cu nici o săptămână în urmă a obținut cea de-a 100-a medalie pentru terminarea unei curse.

    Frumos de specificat, mi-a spus că pentru el, cu toții facem parte din „CCCA” -  Clubul celor care aleargă. Atât de simplu, atât de cuprinzător.

 Și mereu o splendoare când cineva te ajută să aparții de ceva. Aparținem de prea puține și, deopotrivă, ne dorim să ne aparțină atât de multe...

    Aici am sesizat eu un fapt interesant în legătură cu acest domn admirabil: scopul. Cea de-a 100-a medalie nu era doar o medalie, era o medalie pentru câștigătorul locului I. Deși nu l-a interesat în special să câștige vreodată, de data asta a preferat să aștepte vreo 5-6 ore ceremonia de decernare. Pentru nepoții lui. „Dacă boșorogul ăsta poate, noi cum să nu putem, cred că își vor spune, îmi doresc să îi înspir, iar să își vadă bunicul pe podium va însemna ceva!”

    A început să cocheteze cu sportul la o vârstă înaintată. Mi-a povestit că prima competiție la care a participat în cadru organizat a fost la onorabila vârstă de 60 de ani, acum având 64. Deși există niște probleme de sănătate, sportul le diminuează, voința le ascunde și dorința de mai mult le face uneori să dispară cu totul. Metaforic, desigur, din păcate.

    Personal, n-am fost vreun vârf în vreun domeniu vreodată, deși am avut un noroc imens de a avea apropiați mult mai inteligenți, din punct de vedere al IQ-ului, cel puțin, decât mine. Și am văzut că talentul e important, prin intermediul cuiva. Altcineva mi-a demonstrat că munca asiduă poate să treacă și peste bariera asta, lucru care m-a ambiționat, pentru că talent nu am. Sunt lipsit de talent în multe activitați pe care le consider plăcute pentru mine.

    Acest domn mi-a arătat cum... cu muncă și dedicare poți ajunge să ai momentul tău. Momentul tău poate fi oricând. Acum sau în 20 de ani. Antrenament, determinare, concentrare. Și un scop. Un scop. Să fii eroul familiei tale mi se pare un scop nobil. Să le arăți tuturor ce poate face munca. Munca pentru ceva, pasiunea și sufletul pe care le depunem în fiecare picătură de sudoare care ne sleiește corpul.

    Cunosc oameni care s-au pierdut, oameni care nu s-au regăsit niciodată sau trepăduși care cred că ceea ce cunosc ei e adevărul adevărat. Eu unul mă perind printre unii și alții, observând și învățând. De viață învăț, mai greu de carte, că viața mi-a tot plăcut, cartea nu m-a pasionat prea mult niciodată. Am învățat că nu au multe lucruri rost, dar atunci când cred că l-am găsit pe ăla care nu e chiar degeaba, ar trebui să mă țin cu dinții de el.

    Disciplină. Disciplină. Disciplină. Ore, zile, nopți, săptămâni, luni, ani, decenii. Pentru un moment. Dar măcar va fi. Iar dacă nu va fi...o să vă spun atunci.

    Cei mai mulți eroi sunt necunoscuți, cele mai multe vieți au un sens pentru fiecare dintre cei care țin la ceva. Miliarde de povești nespuse, milioane de cuvinte care ar putea să ne bucure și să ne motiveze sufletele. De la oameni simpli, minunați, fără pretenții. Motivație pură venită din suflete simple.

    Printre miliarde de doze si chiștoace care zboară din miliarde de mâini zi de zi, mii de cuvinte lipsite de bun-simț sau sens care ies din guri de cetățeni ingrați și grobieni, totuși, omenia și respectul sunt aici, au rămas și vor rămâne. O vorbă bună, un exemplu pozitiv, o mângâiere pentru cei slabi, un moment de respiro pentru cei puternici, o fracțiune de paradis pentru noi toți.

    Mulțumesc, eroule necunoscut, pentru că ești eroul familiei tale și unul dintre eroii mei. Cândva sper să pot spune că am făcut măcar jumate. Pentru mine si pentru oamenii mei, care au fost, care sunt sau care vor fi ei.

    

                                     Și poate la rândul meu voi fi și eu un erou.

(Da, sigur că am acordul domnului pentru publicarea acestei poze, mi-a spus, când l-am întrebat, că este deschis mereu pentru nou și că nu este nici un fel de problemă!)

Un individ decent în vremuri indecente

 

Nu mă numesc nicicum, arăt precum nimeni altul dar sunt asemănător tuturor, educația mea este pe cât de aleasă, pe atât de precară, în același timp. De ce? Nu sunt un om, sunt doar un concept, sunt o noțiune exprimată de individul Avram, cel care mai scrie pe aici verzi și uscate. Nu sunt un adevăr irefutabil cum nu sunt nici o minciună sfruntată. Pentru fiecare sunt ceea ce fiecare întelege.

 

    Minunată dimineață, ora 08:00, mă trezesc din patul cel de toate zilele și intru pe Tik-Tok, Onlyfans, Snapchat, Instagram, Facebook, social media în general. Ce să vezi, copii care se zbenguie de colo colo pe melodii ciudate, femei care își arată trupul frumos și voluptuos sau nu, în mod obiectiv, pentru milioane de ochi, contra unei așa numite popularități, uneori contra unei sume.

    Trec peste aceste detalii cu înțelegere, este viața lor, fiecare persoană alege cum să trăiască și probabil știe ce e mai bine pentru ea. În viitor, consecințele apar pentru oricine, dacă alegerea nu a fost cea mai bună, la fel cum e posibil ca și cele mai bune rezultate să apară, dacă acestea sunt meritate. Nu am de ce judeca oamenii.

    Este ora 08:30, sunt la locul meu de munca, acela care este oricare, pentru că toate sunt la fel. La fel? Pentru că există și alți oameni aici. Aflu despre război, din discuțiile interminabile care au loc pe acolo, un război al unui nimeni contra nimănui, motive nenumărate care acoperă un scop deșart care peste 50 de ani o să fie doar un sfert de pagină din vreun manual. Nu emit păreri, deoarece nu cunosc politica internă sau externă a acelor state, nu cunosc, din punct de vedere istoric, relațiile existente de la un punct anume până în prezent, sunt absolut subiectiv, neputând să fiu echidistant. 

    Prefer să mă abțin, pentru că aceste discuții pe marginea unor subiecte pe care nu le cunosc nu îmi fac cinste și nu îmi aduc beneficii, nici mie, nici celorlalți colegi, sunt foarte sigur ca niciunei persoane, de fapt. Nu pierd timpul, nu emit păreri neavizate, nu dezinformez.

    La 10:00 a venit vestea cea mare, este pandemie în toată lumea. Va trebui ca în viața mea să primesc noi seturi de reguli, va trebui ca în existența mea să se strecoare noi opreliști. Nu, nu voi crede că totul e doar o mare mascaradă. Au murit oameni, oameni mor și vor mai muri din această cauză.

    Voi respecta măsurile impuse de niște persoane care au luat decizii pe baza științei, pentru că adevărul nu se află la mine care nu am pregătirea necesară să înteleg, cu siguranță se află la cei care de zeci de ani, poate, se zbat să afle, să știe, să fie adevărați specialiști în domeniu. Respect, nu blamez, nu înjur, nu dezinformez, nu discut discuții fără sens și fără fond, ar fi o pierdere de timp.

    În jurul orei 12:00, merg să achizitionez ceva de mâncare de la un magazin. Și entitățile au nevoie de hrană, spirituală, de principiu, dar să zicem ca azi vreau să mănânc o salată și un sendviș de la Mega.        Acolo se află un refugiat, un tânăr de 18 ani și o doamnă în etate. Refugiatul stă în mașin personală, tânărul, deși în putere, cere mila publicului fără de rușine, doamna prezentă stă undeva într-un colț. Nu cunosc simțămintele lor, dar ochii mei văd și mintea procesează. Tânărului nu îi vine greu să ceară. De la toți odată și de la fiecare în parte. Bâtrăna este acolo. Privirea ei nu se oprește pe niciun trecător, de multe ori privește în jos. Acest domn refugiat doarme, deși mașina lui e mult mai bengoasă ca a mea (sunt o entitate cu permis, sîc!) tind să cred că și-ar fi dorit mult sa doarmă la el în casă, sub coperișul lui, în țara lui. Intru în magazin și pe lângă ceea ce mi-am propus, mai cumpăr căteva produse. Ies și mă duc către bătrână, ii ofer ceva de mâncare, ea acceptă, cu privirea în pământ. Și mănâncă. Îi este de folos darul meu. Tânărul cere, cere fără oprire. Nu îi ofer, nu o să îi ofer niciodată. Munca îi va oferi ceea ce el cere, iar eu nu susțin persoanele ce nu vor să muncească. Obiectiv vorbind, nu e moral, e dăunător. Refugiatului îi duc cateva produse de îngrijire si ceva de mâncare. Între timp s-a trezit, se spală pe față cu apa dintr-o sticlă, mașina îi e plina cu lucruri, nici nu poti vedea prin geamuri în interiorul ei... Îi ofer și o cafea. O bem împreună. Ar vrea să îmi vorbească, dar nu cunoaște decât limba țării mame... pare obosit și încercănat. Mulți ar zice că nu contează, eu fraier, uite doar ce mașină are! Poate au dreptate mulții, poate nu.

    Nu discriminez, ofer cât pot, cui pot, ajut și nu aștept aprobarea sau felicitările nimănui. Nu o fac pentru un om cât o fac ca să nu uite omenirea că încă e posibil să fii om. Cu oricine.

La ora 14:00 este un mare concert, atât de mare că se întinde pe suprafața a trei orașe. Muzica este de toate genurile pe care omenirea le cunoaște, fanii sunt, și ei, diferiți unii de ceilalți. O combinație tare fistichie. Nu îmi place muzica. Eu, personal, sunt o entitate care urăște muzica, fiecare gen în parte.

    Cu toate astea, nu emit păreri depsre dorința fiecăruia de a asculta ceea ce consideră că îl definește. Nu mi se pare deplasat modul în care se îmbracă. Modul în care dansează, modul în care se exprimă. De ce mi s-ar părea? Îî văd pe ceilalți oameni, sunt o entitate, deci ii văd pe toți și le aud gândurile tuturor. Hulesc, opinează diverse, fiecare despre ceilalți. Nu, muzica nu te face mai apropiat de divin, mai depărtat, nu te face mai cult în mod necesar, nici mai elevat, nicidecum mai special. Ce risipă de energie și câte vorbe goale aruncă indivizii ăștia, deși în zadar, chiar au impresia că le aduce vreun avantaj. Ilar.

La ora 17:00 s-a terminat programul, merg sa înot, să schiez, să mă antrenez la sala, să urc pe munte, să citesc beletristica, evident, merg să fac orice poate însemna timp liber. Ce plăcut, fac ceva pentru mine care să mă detensioneze, să îmi aducă satisfacție și să îmi ofere un scop pe termen lung. Nu ar avea rost să îmi ocup timpul cu discutarea unor persoane, cu discuții interminabile despre politică și despre cât de nedrept e totul. Doar să încerc să fac ca viața să fie cât mai colorată, să simt ca trăiesc.

    Pe la orele 19:00, un prieten îmi cere ajutorul. Merg să îl ajut. Nimic în plus, nimic în minus.

    Nu aștept momentul în care trebuie să îmi întoarcă favoarea, nu o fac pentru că știu că îmi rămâne dator, fac un gest pentru un prieten. Nu despre asta e prietenia?

    Seara se așterne și ajung în sfârșit acasă lângă femeia pe care cu greu am ales-o dintre miliarde să îmi fie alături totdeauna. Intru în casă nerăbdător să îi simt căldura trupului și să îi aud vocea care sute de nopți și zile mi-a șoptit cu dragoste sau mi-a vorbit cu înțelepciune ori cu naivitate. O cuprind în brațele mele și îi șoptesc cât de multă iubire îi port. Vreau mereu să audă asta, vreau să știe asta. O ajut să trebăluiască, nu pentru că împărțim sarcinile, nu pentru că este o convenție, pentru că azi poate pentru ea a fost mai greu, o vreau odihnită. Eu știu că dragostea nu e despre procente. Ea doar este. Simplă, curată, veșnic trebuie întreținută.

    Îi povestesc ziua mea, ea face asemenea. Dormim împreună în patul nostru. Nu doarme ea împreună cu mine, nici eu împreuna cu ea. Dormim noi doi, împreună. Trupul meu existent (de această dată, materializarea este obligatorie) se atinge de al ei. Trupul meu nu a fost pângărit de o altă femeie de când ea se află în viața mea. Nu ar avea sens să fac acest lucru. Aflarea unei astfel de vești i-ar aduce multă durere. Durerea ei este și a mea, nu încape o astfel de durere în existența noastră.

 Așa sunt eu, o entitate corectă într-un spațiu greșit. Nu cea mai corectă, în opinia unora, nu cea mai greșită, în opinia altora. Cu toate astea, lăsând metafora la o parte, obiectiv vorbind, cam așa arată un individ decent în aceste vremuri indecente. Sunt multe alte detalii de luat în calcul, dar și așa textul e destul de lung.

Ca ultimă notă, doar o rugăminte: Măcar încearcă. Să ai coloană vertebrală. Să taci când vorbele tale sunt doar sunete fără real sens. Să judeci mai puțin ceea ce nu întelegi. Să nu fii unul dintre acei mulți.

Ori dacă ești...măcar asumă-ți.

Vina știm a cui e, dar unde sunt soluțiile?

        În ultima vreme, cu toate schimbările astea care se întâmplă prin lume, colo un război mic, în partea cealaltă miroase a genocid, pe planetă e plin de covizi de diferite neamuri, mai nou cu văru Omicron la platane, observ ca lumea a cam luat-o puțin razna la capitolul asumare și putere de acțiune. Este preferabil să stai jos, în pat, pe scaun sau lăbărțat în cadă și să arunci cu smiorc pe internet, pai cum să nu fie. E gratis (aproape).

       

        Nemulțumire generală, statusuri cu sub și supraînțeles, Tik-Tok-uri grăitoare despre... habar nu am, în general dansuri și oameni care suferă în dragoste, articole despre una alta (e, i-auzi, cine vorbea, că ăsta ce o fi?), dar nimeni care să propună soluții la așa numitele probleme care apar. Da, sunt lucruri care se întâmplă, sunt demne de discutat și fiecare om are dreptul la o poziție în ce privește respectiva problemă, dar soluțiile?

        Am vrut sa ocolesc valul, deși poate s-ar spune că e destul de anti-intuitiv, dar considerentele sunt ale mele, așa că la mine pe tarla fac cum cred că e mai bine.

        Fetița aceea a fost lovită de autospeciala de poliție, iar de acolo încolo, cred că știm cu toții cine și ce a mai făcut, cum a ajuns treaba în presă, cum s-a pus problema și cât de mult a fost înjurat și înfierat sărmanul ăla care, pe bună dreptate, oricum e distrus pe viață în acest moment. Și de circumstanțe, și de o condamnare, dar și de propria lui conștiință. E greu să mai fii om dupa o treabă de genul. Și asta doar îmi închipui, căci de încercat, cu siguranță nu vreau să încerc doar ca să confirm sau să infirm. Și lumea a început să se certe, care cum și în ce fel, toți influesării cu păreri peste păreri, ceilalți atacând într-o parte sau în alta.

Și ce?

        Acum vine întrebarea. De ce nu se caută și găsește o metodă prin care copiii nostri să fie educați în acest sens. În care sens?  În sensul în care trebuie să păstreze o conduită specifică când pe stradă, drum, alee, carosabil, în fine, se deplasează o autospecială (poliție, pompieri, ambulanță, irelevant care) și semnele care indică o astfel de operațiune în desfășurare.

        Sunt ore cu nemiluita la școală, toate utile în felul lor, dar prea puține care ar putea avea o aplicabilitate atât de practică. Sunt de părere că în 2022 ar trebui să existe ore interactive, în clasele primare, la care să participe lucrători din aceste sfere (polițiști, doctori, pompieri, etc), îmbrăcați si pregătiți serios, exact ca pe teren, dar să dea lupta în liga celor mici, cu explicații pe limba lor, cu sirene, cu lumini, cu joculețe interactive, care să îi învețe pe copii ce înseamnă când trece o ambulanță sau mașină de poliție și toate astea, ați înțeles voi.
Să îi explice că atitudinea pe care o adoptă nu e pentru că “așa trebuie”, ci este necesara pentru că în acea ambulanța e posibil să fie un copil, ca și el, o mami sau un tati care are nevoie de ajutor, iar ei, prin prezența de spirit ajută extrem de mult. Cât de mult pot. Mulți nu au înteles încă ceva elementar. Vorba bună. Să le vorbim frumos și pe înteles, să le arătăm ca au un rol, ca ii ajută pe adulți și că efortul lor contează. Așa construiești cetățeni buni, oameni empatici. Oameni cărora le pasă.

Nu am puterea influencerilor, încă nu am prea multă putere, personal, să dau lumea cu roatele în sus. Dar nu exclud niciodată varianta asta, iar până atunci încerc să găsesc variante să fac din cloaca asta de certăreți de birou și supărați de trastatură o lume mai decentă, că de bună, e bună ca tiramisu uitat în soare, deja.

De ce iubesc tradiția?

 

După o perioadă destul de lungă de absență, revin, desigur, ca un cadou, de sărbători, mai exact astăzi, 06.12.2021, chiar de Sfântul Nicolae. Ne trebuie puțin context, asă că o să-l creionez rapid, prin câteva paragrafe, ca să nu uit, când o să citesc textul ăsta, peste 10 ani, ce naiba voiam de fapt să transmit.

            Anul ăsta, imediat după terminarea facultății, m-am mutat în alt oraș, în care nu prea cunosc multă lume, nu am cine știe ce prieteni apropiați, nu-s nici singur pe lume, dar nici cel mai iubit dintre pământeni (sau măcar pe acolo, oricum), în casă nouă, obiceiuri noi, program nou, schimbări (ghici ce!) noi – toate convergând într-un punct. Să încerc sa devin un individ ceva mai bun, să nu mai dorm în ghete, să o dau tare și bine, și nu doar în contextele alea(care alea, alea mă, nu-ntreba!). Și pentru asta aveam nevoie să mă dau nițel cu fundul de pământ, așa zis, așa făcut.

Trecut-au lunile și timpul, am văzut, de principiu, despre ce e vorba, am conturat un program cât de cât decent, am început să spăl vasele fără să mă gandesc de fiecare dată că mi-ar face mult mai multă plăcere să le arunc, în schimb, grămadă în ghenă, ce mai, să zicem că nu mai pare totul chiar un mic calvar, deși schimbări au fost, sunt în desfășurare și mai urmează.

Dar constanța tradiților, sărbătorilor, ea a rămas și totdeauna va rămâne. Doar că spre deosebire de ultimii 23 de ani (wow, cam toți până de până acum, cum s-ar zice) anul ăsta este diferit. Sunt singur. Nu e nici o eventuala iubită lângă mine, nici vreun părinte, nici vreun prieten, nici colegii de cameră (obișnuiam, în timpul facultății, la fiecare Moș Nicolae, să ii las fiecăruia câte o pungă cu ceva dulciuri și cadouri pe masă în cameră, pentru ca atunci când se trezesc să simtă, măcar pentru o secundă, spiritul sărbătorilor, chiar dacă mediul nu era tocmai cel mai propice, care mă cunoașteți, stiți la ce mă refer). Cadouri, deci, anul ăsta, ioc! Adică n-avem, singurul cadou din ghete o să-mi fie hoituțul obosit pe la 07:30 în drum spre job. Pentru unii poate ar părea puțin trist, poate nițel descurajant. Pentru alții, nu pare nicicum, unii oameni nu dau doi bani pe sărbători, tradiții și alte asemenea.

Eu unul pun preț. 

Pun preț pe cum mă simt, nu pe consumerismul ăsta jenant care se practică (auzi tu, Târg de Crăciun care începe în noiembrie...). Oricâte nasole am avut în familie, în preajma sărbătorilor s-a încercat o pauză de la ranchiună, de la ceartă, și, poate dintr-o datorie, poate din dragoste, poate din amândouă, mereu, dimineața, ghetuța m-a surprins cu ceva, poate o ciocolată mai specială, poate vreo pungă de chipsuri mai fancy, vreo 4-5 mandarine (să mai bag un fruct, că prea multe chipsuri cu Oreo strică!) iar bradul, de fiecare dată, cu o pungă, cel puțin, pungă ticsită cu cadouri frumoase, dorite și asteptate sau surprinzătoare și binevenite. Da, am fost un fericit al sorții, de cele mai multe ori, ai mei și-au permis, de bine, de rău, să-mi facă sărbătorile frumoase de-a lungul copilăriei.

Dar anul ăsta ghetuța va arăta fix așa cum arăta acum o oră. Nici o pungă de cadou nu mă asteaptă pe masă, nici o surpriză ascunsă prin vreun ungher. Și, cu toate astea, pantofii sunt curățați și aranjați frumos la ușă, în așteptarea unui Moș invizibil care se va încăpățăna să mă oblige să-l trec la absenți de data asta. Și totuși, de ce?

Unul dintre motive ar putea fi că obișnuiesc să îmi curăț pantofii și nu îmi e o mare greutate să îi scot la ușă (da, îi scot, că în general stau în pantofar). Ar putea, dar nu e. Singurul motiv este că schimbările bune din viața mea trebuie să aibă loc și totul trebuie să meargă în acea direcție, dar, în aceeași măsură, niciodată nu trebuie să uit să simt. Doza aceea de ceva special, unic, căldura aceea din interior, căldura momentelor. Pentru că îmi e ușor să uit. Și ar fi atât de hidos să uit asta. Pentru mine, pentru femeia de care îmi voi lega viața și eventualii copii pe care îi vom avea îmi doresc să pot face totul ca ei să simtă, la fel ca mine, dragostea, căldura. Plinătatea.

Obiceiurile bune nu trebuie să moară, tradițiile care ne umanizează trebuie îmbrățișate și ținute strâns, căci, din păcate, mai nou, când din gura tuturor ies toate mizeriile, ură, injurii și alte abjecții, acestea râmăn adevărate ancore pentru suflete. Linia e subțire, putem fi mai buni, putem fi mai răi, dar niciodată nu le vom face pe oricare dintre acestea fără motive. Nu vreau să pierd motivele de a rămâne un om bun. Sper ca nimeni să nu le piardă.

Taică-miu a venit cu o idee inventivă. Cică să pun cardul în ghete, că îi dă Moșu vreun refresh, ce zici de asta?

Sărbători fericite să avem, eu și voi, deopotrivă. Acum că am revenit, sper să îmi fie puțin mai greu să plec.

 

Fir cuConcluzii despre altceva înafară de COVID, că de ăla suntem sătui toți.

 

La rece, dar fără vreo bere rece (că primăvara-i iarnă, vara-i iarnă și iarna-i toamnă, 'tui muma ei de încălzire globală)

O lungă perioadă nu am mai scris nimic, mi-am văzut de ale mele, am stat pe burtă, am stat pe spate, am mai făcut și aia, am mai facut și pe aia și pe ailaltă, per total, m-am descurcat, de bine, de rău, nu m-am plictisit foarte tare, ba chiar am mai pus o experință în raftul (pe care îl doresc nemărginit, în viața asta) de experiențe. După cum îmi e felul, am mai tăcut și am ascultat, am explodat și am vorbit, am învățat de la unii, de la alții, ce era de învățat și mi-am luat și făcut lecțiile, ca un elev prea silitor în banca aia care contează(pentru mine, cel puțin).

E tare să vezi că oamenii se mai și schimbă și încearcă să o vadă din cât mai multe unghiuri. Plăcut să vezi oameni care au ajuns să-și reconsidere viața după ce au dat nas cu mocirla și au prins, greu ce e drept, da au prins scârbă de ea și au reușit să iasă. Ăștia fac elementul virtuții. Mi-a zis și mie taică-meu o vorbă într-a IX- a când, deși eram mare sculă de basculă președinte pe scoală la mine în liceu, am avut cea mai mică medie din clasă: “Nu-i cu supărare, dacă pleci de jos, nu poți să ajungi decât mai bine ca înainte!”

Nu au fost chiar astea vorbele lui (a trecut ceva timp, n-am creieru TDI cu motor de 4.000, totuși) dar pot să zic că așa e. Dacă ești direct din partea decarilor, n-ai cum să mai întelegi si cum e să te zbați pentru altele. Că ești decar și te zbați suficient pentru asta, nu ai de ce să te mai zbați pentru altceva.

Cine pleacă de jos, în toate, le vede parcursul. Întelege și omul prost, mintea puțină, întelege și omul luptător pentru cauze pierdute dar și pe ăla care se zbate să iasă din noroi, si îl întelege chiar și pe ăla care face tot ce poate, da în felul lui. Experinențe diverse, areal mai mare, orizonturi mai largi, dezvoltare pe mai multe paliere.

După o perioadă în care toată lumea, unde mă duc, mă întreabă dacă am făcut vaccin, toți peste tot aruncă în stânga și în dreapta cu teorii despre orice, m-am cam lecuit de discuțiile și știrile astea. Ăsta e nivelul, atât se poate. Asta e realitatea, am înteles eu de la ăștia. Eu zic că asta e realitatea lor. Așa că nu mă mai bag, dau din cap și ascult, fiecare ce-i poate capul, și așa sunt peste tot, pe orice stradă la orice scară, la orice birou și în orice parcare, toți au auzit ei la un prieten care are un prieten asistent la spital. Da frate, cred că prietenul tău te-a ajutat pe tine cu o vorbă bună la asistentul ăla să te lase să ieși de la spitalu 9. Că dacă auzea careva ce-ți debitează mecla, zburai direct acolo cu cățel și purcel.

 În fine, voiam să mă răcoresc cu privire la treaba asta, că o aveam pe suflet, trebuia zisă și asta pe undeva.

Da, continuăm de mai sus. Una peste alta, toate ca toate, mă închin în fața puterii spiritului omenesc, în ultima vreme, când văd câte și mai căte pot oamenii să facă după ce se dedau cu totul unor scopuri greșite si-și dau seama că nu e chiar așa. Suntem câștigători din momentul în care aflăm care-i lucrul care ne lipsește. Și facem ceva, oricum, oricât, oricând, să ajungem unde trebuie. N-am trișat, personal, decât când am știut că efortul meu depus acolo e subevaluat, neinteresant și invizibil, atât pentru mine, cât și pentru omul care se află în poziția de a mă descoperi. Dacă voia să știe, probabil s-ar fi străduit. El nu s-a străduit, nu am făcut-o nici eu. O mână spală pe alta, apa curge și va mai curge multă pe Dunăre, și cât oi fi...și a mai curs și cât n-am fost.  Ideea e să o duci la capăt, așa cum simți, de bine de rău, o să iasă. Dacă n-a ieșit, mai ai de lucrat. Dacă a ieșit, mai ai de lucrat oricum, n-ai cum să ajungi în vârf și să ai pretenția să stai acolo o viață.

Îmi place să văd în jur oameni diferiți. Să încerc să îi ințeleg, să mă pun în locul lor și să încerc să le port pantofii (cum ar zice americanul) chiar și pentru o secundă. Azi i-am lăsat lu unu care vindea ziare la semafor 10 lei. Era bătrân și ramolit, i-am dat 10 lei și mi-a întins 3 ziare, că 3 avea, i-am zis să ia banii și să i le vândă altuia. Da, fraier, încurajez cerșetoria, da chiar mi-a părut bine când am văzut ce s-a luminat la față omul. Nu-mi place când dau de oameni obsedați de adevărul lor. Da, ok, e al tău și eu chiar încerc să-l înțeleg, poate chiar o fac. Dar aici moneda trebuie întoarsă și pe cap, dar și pe pajură. O fac pentru tine, dar fă-o pentru mine. Ascultă și întelege, fiecare-și are povestea și de multe ori ai să constați că ai arunca o căruță de bani pe cartea în care ai putea găsi o astfel de poveste, dacă ai știi că există pe undeva.

Una peste alta, câteva gânduri si impresii din ultima vreme, unele mai relevante ca altele, dar, de la mine pentru voi, o mică concluzie: Capul sus, framilor, da, ne țin ăștia cum ne-or ține și ne zbatem să facem un alta, ne trec anii, unu, doi, câți or fi, dar nu disperați. Încercați să faceți ce nu ați făcut până acum.

Ascultai mai des, fii tu ăla care lansează conversația. Ieșeai des și uitai să mai ajungi pe acasă? Acum alegeți oamenii pe care chiar vrei sa ii vezi, spune-le asta, iar timpul acela mai puțin petrecut cu ei, să fie petrecut cu noimă. Gândeste puțin mai puțin, dacă înainte o duceai la extrem, relax, seara e a ta, învață să o petreci sublim. Te urăști, în mare măsură? Da, și eu, dar împrietenește-te cu tine, ai tot timpul acum, deprinderile bune pot lua locul deprinderilor proaste.

Mai fă un pas, iar dacă ești ca mine și îți place uneori să mai sari niște trepte sau să încerci prin orice mijloace să mai iei liftul... Ei bine, mai fă un pas. Pentru că fără un pas nu pot exista mai mulți pași. Și abia atunci o să simți că lucrurile se întămplă.

Curaj!!!

 O imagine random, de primăvară, luminos, cald, primăvăratic, spre deosebire de vremea de afară...

    

 Ce optimist sunt, meeeeam!