sâmbătă, 21 noiembrie 2020

Doar 2 oameni.


Pentru mulți dintre noi, prietenii sunt familia pe care ne-o putem alege. Putem alege ceea ce dorim de la un om, ceea ce dorim să facem împreună cu acel om. Când vorbim de prieteni, vorbim despre alegeri. De a face, de a nu face, de a da (sau împrumuta) o mică părticică din viața și emoțiile tale. Din păcate, cum e peste tot, lucrurile se schimbă. Prioritățile se schimbă, obiectivele se schimbă. În câteva cuvinte, omul se schimbă și el, pentru că ceea ce contează pentru el se schimbă.

Și prietenia rămâne undeva jos. Ci nu jos, bine întipărită în conștiință “prietenilor”, nu, jos, în fundul listei priorităților.

    Pentru o femeie, mulți uita că le-ai fost aproape sau că i-ai ajutat. Măcar de-ar avea vreun scop nobil, de-ar vrea să o “salveze” pe ea de un eventual “tu” absolut dezagreabil. Nu e așa, niciun scop nobil, nimic mai presus. Doar un cineva care nu știe ce e aia prietenie și își pune dorințele pe primul plan. Scârbos, grotesc, din păcate absolut real și prezent în viața fiecăruia la un moment dat (numai eu cați din ăștia, mai mult sau mai puțin pe față am avut). Baftă lor, pentru fiecare prieten de genul, înțelegere. Atâta pot, atâta vor face. Cu timpul se va vedea câți le-au rămas prieteni și cați îi vor ajuta când vă conta de fapt, o sumă egală cu numărul de oameni pentru care au nutrit sentimente sincere. Asta fiecare știe pentru el. Asta a fost mereu consolarea mea. 

    Pentru frustrări, oamenii ce iți erau prieteni iți devin dușmani. Și nu pentru că nu ar mai simți sentimente de prietenie. Pentru că, prin prisma timpului trecut și problemelor nerezolvate, pur și simplu niste șanțuri adânci sunt săpate în inimile și sufletele lor. Se simt neînțeleși. Și cum ai putea tu, unul cu care, deși era prieten, să vii să îl înveți pe el? Să îi zici și să îl sfătuiești? Cine ești tu? Ești cineva? Ai vreo importanță? Tu ai zice că da. Eh, pentru prietenul ăsta al tău, faptul că ai fost uneori absent, chiar și fară voia ta la unele evenimente din viața lui, te îndepărtează de el. Nu mai știi toate detaliile, nu poți să pretinzi că îl înțelegi așa cum ar vrea el. Așa că mereu există o barieră. Tu nu o să o poți doborî niciodată. Nu poți decât să speri că celalalt va vrea cândva, într-o zi, să îți spună totul. Și poate în acea zi să te vadă din nou ca pe un prieten, nu ca pe un intrus care vrea să îi schimbe viața, desi nu știe nimic despre viața lui.

    Pentru avantaje mulți uită că te disprețuiesc. Pentru că nu au caracter și nu își pot asuma unele comportamente. Da, e amuzant cum fix ăla pe care îl știi că nu te înghite e primul ce vine când vrei să faci ceva frumos, să organizezi ceva. E amuzant cum atunci când zboară dopuri de pe sticle, îți spune vorbe frumoase și te face să te simți bine, iar când pe jos sunt doar cioburile de la paharele sparte, îți aruncă o mătură și un șut în fund, să te descurci singur. Primii ce vin, primii ce pleacă. Așa sunt “prietenii”.

Scârbos cum fiecare ființă cerebrală stă și calculează momentul în care poate să facă ceva să te ardă. Vorbe sau fapte. Fiecare o face în felul lui, fiecare o face cândva. Loial nu cunosc. E frumos cum scuzele există de fiecare dată, fiecare are un motiv, fiecare găsește o vină care nu e niciodată a lui. Dar prietenia era a lui. Sentimentul era al lui, era intrinsec. Daca e mai puternic ceea ce vine de afară, cât tupeu și câtă nesimțire poți avea încât să spui că a existat ceva mai presus, ceva înlăuntrul tău?

Cu timpul se vede, dacă ai ochi cât de cât și minte să poți distinge, cine vrea ceva și cine vrea să ofere ceva. Cu timpul toți se îndepărtează, cu timpul pe toți ne va interesa altceva mai mult decât ce ne-a interesat inițial. Fie că e vorba de familie, fie că e vorba de un nou job sau alte sacrificii sau lucruri frumoase care intră în viețile noastre. Nu judecăm alegeri, nu judecăm oameni, nu judecăm motive. 

Judecăm și vom judeca mereu atitudini și coloană vertebrală. Dacă am vrut să fiu rău cu cineva, am fost. Dacă am vrut să fiu bun, am fost. Dacă am vrut să fiu loial, să nu înșel o persoană în ceea ce privește ceea ce simt, am fost. Nu am cărat vorbe, desi alții mi-au cărat mie vorbele de la unii la alții. Am jucat bine, am jucat prost, am ales bine, am ales prost. Dar nu m-am jucat cu sentimente. Sau cel puțin, am făcut tot ce am putut ca oamenii care s-au simțit lezați de modul în care am făcut ceva să inteleagă de ce și în ce mod o gândesc eu.

Prietenia nu-i decât un ideal, iar pe aia câțiva pe cați îi consider, îi număr pe degetele de la o mână. Sper să rămână așa. Și când mă gândesc că e atât de simplu. Loialitate și transparență, puțină înțelegere și o vorbă bună când trebuie. 

Cum viața e că o gară, cum mii de trenuri se opresc, mii de oameni, mii de orizonturi. La sfârșit nu contează decât cine a rămas. Sau mai bine zis, cine a mai făcut încă o dată cale’ntoarsă pentru o discuție în vechea gară. Ca de la om la om, fară bariere de status, fară reproșuri. Doar doi oameni, care discută despre ei și își doresc pur și simplu binele, binele unul altuia.

Să simți este cancerul sufletului, să nu simți este moartea lui. Dar oare ce e de preferat? Să simți știind că o să doară sau să nu doară niciodată, dar să nu mai simți nimic?




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu