Retroactiv din anii 2060

 Stăteam aiurea și mă uitam la pisica mea, pe care o am de când eram mic, adică de pe la 10-11 ani, nu mai știu exact. Și mă gândeam: "Parcă nu s-a schimbat deloc, înafară de faptul că i-a crecut blănița (e albastră de Rusia) și că e mai somnoroasă ca de obicei..." și mi-a picat fisa. 

 La oameni nu e atât de simplu. Acum, după treaba asta, mă gândesc, oare, ce ar spune ea, când s-ar simți aproape de sfârșitul vieții sale, despre cum a trăit, ce a făcut bine, ce regretă, ce și-ar fi dorit să facă. 

  

 Așa că am zis că ar fi un exercițiu interesant să arunc câteva cuvinte în care să exprim, cu mintea de acum, ceea ce voi regreta, ceea ce îmi voi aminti cu drag, mândria care mă va încerca pentru ceea ce am făcut sau am refuzat să fac. Poate o să prind și anii 2060, să revăd articolul asta și să văd ce se va fi adeverit și ce nu. 

 Pentru mine, de acum pentru atunci. Spor la citit, bătrâne! 

 Toată viața o să mă bucur că am încercat aproape tot ce se putea încerca, singura mea limită fiind impusă de voința care m-a oprit să trec granița, de fiecare dată. Am avut tăria ca în momentul 0 să renunț, pentru mine și pentru faptul că sufletul meu e mai puternic decât orice mizerabil viciu. Am tras cu nesaț din țigară, am încercat fericirea artificială, mi-a plăcut, am renunțat, rațiunea primând de fiecare dată, am jucat jocuri de noroc, am pierdut mult, am câștigat puțin, dar am reușit să spun pas într-o zi oarecare, pentru mine și pentru oamenii apropiati mie, care meritau mai mult decât un prieten/soț/tată târât în neantul depresiei chiar de propria lui neputință. 

  

 Sunt bucuros că am iubit și am fost iubit, am simțit ce înseamnă ca o persoană să renunțe, chiar și pentru câteva minute, la egoismul atât de caracteristic omului, și să fie acolo, trup și suflet, pentru mine, pentru noi. Sunt bucuros că am trăit nenumărate clipe pe care nu le voi uita, și pe care și în ultimul moment le voi rememora, sper, la intensitatea cu care le-am simțit cândva. 

  

 Îmi aduc aminte cu plăcere de prieteni. Gustul amar rămâne, din păcate nu am avut prieteni adevărați. Poate au fost ani în care am crezut că ei există, dar timpul ne-a separat iremediabil. Oamenii se schimbă, vântul schimbării... Eu consider că am încercat să merg în linie dreaptă, dar poate sunt subiectiv. Au fost mulți și amintirile cu ei sunt neprețuite pentru mine. Și încerc acum, cum am încercat toată viața, ca în ramă să pun cele mai frumoase momente cu ei. Ei au fost acolo, cu ei am trăit cele mai bune momente ale vieții mele. Le mulțumesc celor care au fost și îi iubesc pentru ceea ce mi-au oferit atunci. 

 Oftez și îmi pare rău că nu am iubit niciodată pe cineva atât de mult încât să împart o viață de sinceritate cu ea. Un om pasional, destul de orgolios, destul de îndrăzneț în anumite momente, am știut să creez momente întotdeauna, amintirile cu ele fiind neprețuite. Dar pasiunea nu este durabilă, niciodată. Le-am respectat și am încercat să rămân mereu acolo, undeva, în sufletul lor, pentru ceea ce au trăit cu mine și probabil nu vor mai trăi cu altcineva. 

  

 Îmi pare rău că nu am văzut totul, am văzut destul și am încercat să înțeleg destul, dar destul nu e nici măcar satisfăcător... Și totuși, e mai mult decât unii ar putea gândi cu gândul. Am învățat să fiu tolerant, să respect și să apreciez pe fiecare în parte. Toți suntem oameni, trăim sub același cer. Deciziile și ceea ce suntem ne definesc. Poate că mulți mi-au greșit sau au greșit, în general, dar, la sfârșitul zile... a dat vreodată cineva doi bani pe o vorbă aruncată, de fapt? Atâtea certuri în atâția ani, și totuși, ce a fost menit să reziste, a rezistat, ce nu, nu. Am cunoscut tipologiile de oameni, prostia omenească, geniul, mediocritatea... Ăștia-s oamenii. 

  

 E bine că am reușit să îmi păstrez o mare parte din principii în anii ce-au trecut. Am fost cât de corect am putut cu fiecare în parte, poate am și greșit de multe ori, dar am încercat să îmi răscumpăr greșeala. Vă rog să mă iertați, în al doisprezecelea ceas, dacă nu am reușit. Dacă am reușit, sper că ceea ce am făcut corect a valorat mai mult decât ceea ce am făcut greșit. 

  

 Mă bucur că am ce povesti, că am făcut destule, că ochii mei, oglinda sufletului, au absorbit destulă informație încât ultimele clipe din viața mea să fie pline, să fie o avalanșă de imagini. Fericit sau nu, a meritat. O viață am și sper că am trăit-o așa cum se cuvine. 

  

 Regret că nu am fost omul care poate ar fi trebuit să fiu, pentru unii. Regret că nu am făcut tot ceea ce mi-am propus la momentul potrivit, nu am fost cel mai bun fiu, cel mai bun gradat la serviciu, cel mai bun sfătuitor al omului în nevoie, cel mai bun tata... Sunt om, și sper ca balanța să încline spre faptele bune pe care le-am făcut. Am încercat și cu siguranță mi-am dat silința să fiu un om bun, să gândesc drept într-o lume strâmbă. 

  

 Regret că nu am cunoscut oameni totalmente buni, că nu am putut să "mă deschid" în fața unei persoane pur și simplu, pentru că frică acumulată în ani de dezamăgiri m-a închistat fără drept de apel în mine. Poate că totuși au fost momente, dar niciodată ceva de durată. 

  

 Ador faptul că am simțit fericirea. În formă pură. Am simțit dezamăgirea, față de mine, față de alții, față de lume și de oameni. Și am trăit. Extremele astea m-au făcut să le simt pe toate, la intensitățile potrivite, în momentele potrivite. Nu regret nimic. 

  

 Mă bucur că nu am fost obtuz, sau am încercat să nu fiu. În același timp mă întristez că am găsit prea mulți oameni subiectivi, ghidați doar de ceea ce le convine... O viață întreagă am fost rațional, când a fost vorba să fiu rațional. Sau am încercat, oricum. 

  

 Apreciez cu adevărat colecția asta de telefoane la care lucrez de atâția ani. E completă. Pe negru, ca să fim mai exacți! 

  

 Mă bucur că sunt bogat, sunt bogat sufletește. În rest, valoarea tuturor celor pe care le am rămâne valoarea lor pentru ceilalți ce le vor avea, pentru mine oricum nu contează, consider că în viață alte lucruri primează, iar materialul nu ar trebui să fie printre ele... Colecția e o excepție, totuși, dar atașamentul pentru ea tot din suflet vine! 

  

 Mă bucur că oamenii sunt mai buni. Pe bune, lumea a devenit altfel. E magnific să privești că nimeni nu mai e interesat de tabloide tâmpite, certuri între nulități și vedete de carton. Că oamenii au idealuri ceva mai înalte și principii ceva mai stabile. Mai e mult de lucrat, dar e un început! 

  

 În ultimele rânduri, aș vrea să amintesc cât mă bucur de faptul că am avut cuvinte. O viață întreagă... Am putut citi cuvinte, scrie cuvinte, am putut pronunța cuvinte. Și mulțumesc acum și voi mulțumi întotdeauna divinității pentru asta.  

  

 Cum ar fi fost o viață fără cuvinte? Ce risipă... 

 Și îți mulțumesc, dragul meu eu, de azi și dintotdeauna, pentru miile de zile și nopți în care ai fost alături de mine, indiferent de cât de mult sau puțin am greșit.