Ode iubirii peste tot. Iubește, ca să fii iubit, fericit, să simți că ai lumea la picioare. Iubirea nu e o destinație, ci un lung drum, pavat cu milioane de emoții și trăiri, blablabla. Platitudini.
Dar e prea mult. Aici vorbim de o lamă cu două tăișuri, sau cel puțin, așa am simțit/văzut și eu pe la alții. De ce nu ni se pune în vedere totul, ci doar un adevăr trunchiat?
Iubirea corectă, sinceră, cea inocentă.
Probabil că știm, copiii mici, animalele (da, e o alăturare puțin ciudată, nu țin neapărat să spun că acei copii mici ar fi animale...ei bine, uneori...în fine) simt acel atașament clar, vizibil în orice circumstanță. Se vede momentul în care părintele/stăpânul (sau părintele stăpân, depinde) apare în jur și starea entității ce simte atașament față de el se schimbă, în bine.
Aici e evidența, măsurabilă, absolut incontestabilă!
Iubirea de lucruri
O altă iubire sinceră, aparent sigură, artificială, inventată de om. Orice animal știe când să plece din adăpostul său spre un altul fără să privească în urmă. Orice pasăre călătoare își face de cel puțin 2 ori pe an cuib (dacă nu cumva găsește vreunul făcut acolo unde se duce) și nu simte nici un fel de atașare față de cuibul cel vechi.
Omul se atașează de materialul său. E un deziderat, am, e al meu, rămâne cu mine. Multe emoții îndreptate în nimicuri trecătoare, pentru care prea mulți oameni și-ar cam da viața.
Iubirea, centrul Universului și principalul ingredient al celei mai importante celule din actuala societate (vorbesc despre familie, mai exact, iubirea dintre 2 oameni)
Ei bine, aici totul devine subiectiv. Sunt un om simplu, personal, încerc doar să fac lucruri pe care să le păstrăm miliardele de secunde din viața noastră, a amândurora, în minte, cu plăcere. Acum, de multe ori îmi iese așa cum îmi doresc, de alte ori nu, nu asta contează.
Iubirea aia cântată prin cărți... Pot să zic că am avut 2 momente de exaltare sufletească care m-au proiectat undeva atât de sus încât... A durut ca naiba când mi-am spart mufa (metaforic) de asfalt, în secundele următoare. Bine, sunt și tânăr, deci e timp.
Dar ce faci când iubirea ta rănește?
Probabil că vei fi catalogat drept egoist, în primul rând, atunci când "iubirea noastră" se va transforma în iubirea lui/ei pentru el/ea și iubirea ta pentru altcineva. Și sentimentul înălțator, paroxismul sufletului uman, devine o armă. Ei bine, nu pare corect.
Când e corect să îl judeci pe celălalt? Sufletul'i (imprevizibil, iresponsabil) suflet, nu îl poți acuza că simte altfel acum... De ce simte altfel? De-aia.
În fine. Iubirea se transformă dintr-un sentiment plăcut într-o armă. Distructivă, de proporții magnifice. O despărțire. O ruptură, o fâșie de suflet abandonată'n praful de pe raftul cu amintiri.
Ești și victimă, și călău, iar "firul de ață" care leagă 2 inimi poate deveni, mult prea ușor, ștreang.
Păi cum? Atâtea ne leagă, totul a fost pentru tine, cu gândul la tine... Și tu pleci? De ce dragostea ta... De ce nu mai e ca atunci? De ce e ea, de ce nu sunt eu, cu ce am greșit, m-ai iubit vreodată, ce facem cu câinele? Întrebări care se nasc și rămân pe buzele celui rănit. Răspunsurile sunt variabile.
Iubirea pur și simplu nu ține. Nu e un scop, nu e un drum, nu e nici măcar o realitate. E doar o chimie, o greșeală, o întâmplare, hazard. Nimeni nu își spune azi : "Mâine bag mare cu indragosteala!" și gata, prima venită, prima servită, inimă pe tavă și toate intențiile bune.
Trec anii, iubirea capătă alte forme, din ea derivă alte simțiri... Din sentimentul primordial, se nasc respectul, loialitatea, toate astea.
Peste tot e plin de maxime despre dragoste, despre sensul vieții care este dat de aceasta. Probabil, dar băieți, voi chiar credeți că viața are un sens?
Până una alta, rămâne cum am stabilit. Dragoste să fie, pentru toți, toate, cu de toate. Cea mai ascuțită sabie în stare să străpungă inimi într-o secundă, învelită în cea mai fină catifea, să fie în mâinile voastre.
Dar nu uitați că momentul înjunghierii va veni, mai devreme sau mai târziu. Poate o să aflați, poate se va întâmpla pur și simplu, fără să își dea nimeni seama.
Unii trăiesc așa de zeci de ani, doar pentru că e comod.
Si pentru că le e frică.
