Despre sărbători fericite. Sau nu. Odă pentru ce ar fi putut să fie.

Din diferite cauze nu am mai avut nici starea și nici cheful necesar să va îndulcesc zilele și nopțile cu vreo capodoperă literară prin acest mijloc online de exprimare, așa că am lăsat-o baltă o perioadă. Nu doar pe blog, cât și pe pagina de instagram. 

Poate e vorba de timpul puțin și super agitat pe care îl petrec eu cu mine, poate a fost vorba de faptul că deși e puțin, îl dedic în special pentru a-mi trăi viața in mediul real și tot ce gândesc a rămas, o bună perioadă, la stadiul de gând.

Dar acum câteva zile m-a stârnit un lucru, unul destul de trist pentru cineva, în oarece măsură și pentru mine, dar incomparabil cu simțirile și trăirile acelor oameni.

E iarnă, sunt sărbători, e voie bună si lume fericită.

Da, în general cam așa e. Cu unele excepții. Am început cu o paradă corectă pentru 1 decembrie. Frumos, da, bănuiesc că nu e nevoie să vă amintesc că apreciez această dată, deși nu apreciez modul în care lumea "apreciază". Multă ipocrizie, multe zâmbete, mult respect. Dar puțini oameni. Că pe 2 iarăși vreți să emigrați și să plecați și considerați România groapa de gunoi a Europei.

Da, sărbători, cadouri, luminițe, colinde, bani aruncați, reclame la Cola cu nen-tu Crăciun, nașterea Domnului, reduceri, timp pierdut prin mall, filme, netflix and chill cu gagică-ta. Da, avem tot tacâmul aici, fără nici cea mai mică dilemă. Mereu e la fel. Dar nu pentru toți.

Acum câteva zile, unui tare bun prieten, i-a murit mama. Mama lui, care l-a crescut și toate cele, bănuiesc că știți și voi ce face o mamă. Mamă a 5 copii, o femeie de nădejde, iubitoare, veselă, prima la petreceri și cu o caterincă pe ea femeia, eheh, la mine-n generație rar mai găsesc, că toți sunt șmecheri și toate sunt figuriste și se iau prea în serios. Femeie de viață, de lume, cu care râdeai când era de râs, plângeai când era de plâns, vorbeai când era de vorbit. Prietenă bună cu maică-mea. De principiu pot să zic că am petrecut și eu ceva timp pe lângă ea.

O clipă a întinat o viață întreagă.

Femeia, având 5 copii, iar 4 din ei având și ei la rândul lor neveste și unii, la rândul lor, alți copii. Dată “x” din decembrie, pentru toți, e o tragedie. O tragedie ce s-a transmis de la ei către femeile cu care au ales să-și împartă viața, o tragedie recurentă an de an, deși mulți ar spune că timpul le repară pe toate. Da, cei mici nu vor mai știi, poate, cum a fost. Dar mama și cu tatăl lor vor avea, până la sfârșitul zilelor lor , bucuria puțin știrbită. În fiecare an, de fiecare dată, cu copiii lor în mall, la film, ori când vor merge în vacanță sau când se vor vedea cu toții, familia reîntregită, la masa de Crăciun, vor știi că la masă ar fi trebuit să mai fie un loc. Un loc care este, din păcate, sortit lipsei, o lipsa veșnică. Și ei nu sunt singurii. Și din păcate nu sunt nici ultimii, nici primii.

Durerea ce există nu poate fi explicată, aruncată în niște rânduri pe un blog de mâna a 2-a, așa că nici nu vreau, nici nu încerc.

Tot ce vreau să vă transmit, dragii mei.. Înțelegeți că uneori unii oameni sunt puțini mai triști chiar dacă majoritatea este fericită. Și dacă vi se pare că fețele lor posomorâte vă strică starea și vă aduc aminte că viața nu e roz și nu-i ca în reclame, nu uitați că pentru anumite persoane din lumea asta viața este puțin diferită.

Mulțumiți cerului, divinității, naturii, karmei sau cui doriți voi că aveți șansa să vă bucurați de momentele astea la capacitate maximă. Să vă bucurați astăzi și mâine de clipele ce vor veni sau au trecut, să vă bucurați că viața, bună sau rea, a avut grijă de voi, a avut grijă să nu vă ofere cadou durerea morții celei mai importante persoane din viata voastră.

Și să vă bucurați și să radeți cu glasul tare și zâmbetul larg. 
Căci nimeni nu știe dacă, poate, acestea sunt ultimele momente în care o  faceți.